FRAGMENT „De ce este România astfel?”, volum coordonat de Vintilă Mihăilescu, replică la eseul lui Boia

0
0

Adevărul.ro publică un fragment din cartea „De ce este România astfel?”, coordonat de Vintilă Mihăilescu, apărută la editura Polirom, carte ce se constituie ca o replică reflexivă la cartea lui Lucian Boia, „De ce este România altfel?”.

„De ce este Romania altfel?” se întreba în 2013 Lucian Boia într-un bine-cunoscut eseu care a stârnit discuţii aprinse între intelectuali.

Pornind de la acest eseu, s-a născut ideea volumului coordonat de Vintilă Mihăilescu, mai intâi ca replică reflexivă la cartea lui Lucian Boia, dar care să meargă mai departe de polemicile mai mult sau mai puţin efemere. Rezultatul este că, motivaţi de o reticenţă principială şi strategică faţă de fenomenul public al excepţionalismului românesc, antropologi, sociologi, politologi, istorici, universitari şi cercetători încearcă să răspundă la întrebarea „De ce este România astfel?”.

FRAGMENT

Istoria este cum este, iar un istoric are obligaţia, nu doar dreptul de a încerca s‑o analizeze ca atare.

Dar tocmai de aceea cartea istoricului Lucian Boia pune o mare problemă: pentru prima dată în cariera sa, cel mai reputat „demo­lator de mituri” legitimează şi întăreşte poate cel mai periculos mit naţional: altfelitatea românului. Căci cum altfel putem să interpretăm titlul paradigmatic al cărţii sale, care este acum pe buzele atâtor români?

Să luăm deci cât se poate de în serios titlul: De ce este România altfel?

image

Deci ştim deja că este altfel. De unde ştim? Părerea aproape consensuală a publicului (atât de uzualul „la noi ca la nimeni”) este luată practic ca atare şi devine premisă a specialistului, legitimând‑o ab initio. Eseul domnului Boia ni se prezintă astfel ca o teză în căutarea argumentelor; iar acestea sunt căutate, electiv, în reperto­riul de evenimente al istoricului. În acelaşi timp, a fi este un verb „tare”: dacă România este, şi nu a devenit înseamnă că este astfel dintotdeauna, de când este, adică ab originem? Care este această „origine”? Desigur, Lucian Boia nu o caută nici în Dumnezeu, nici în „sufletul românului”, ci în istorie. Dar o istorie atât de selectivă şi operând cu durate atât de diferite, încât devine... anistorică.

De ce este aşa cum este? Se caută deci cauza. Absolut legitim. Dar, dincolo de statutul fragil al istoriei ca ştiinţă cauzală, structura de eseu aleasă explicit de autor naşte nişte rezerve suplimentare de „fezabilitate”. Problema este apoi una metodologică fundamentală: unde căutăm aceste cauze şi începând de când? Analogia cu medicina poate fi utilă în acest caz: orice diagnostic presupune o anamneză şi o corelare a tuturor simptomelor semnificative. Din acest punct de vedere, România este un pacient imaginar care suferă de o boală reală. Or, din acest punct de vedere, cartea confirmă boala imaginară, oferă o listă selectivă de simptome ale bolii reale, dar nu şi un diagnostic etiologic.

În fine: de ce este România altfel? Dar ce înseamnă „altfel”? Altfel faţă de Occident, ni se sugerează. Altfel comparativ cu Europa, că doar n‑o să ne comparăm cu „republicile bananiere”, pricepe publicul. Dar atunci, din două, una: ori avem de‑a face cu o geografie simbo­lică, trivială prin răspândirea sa de larg consum, despre „cealaltă Europă” (mai vulgar spus, Occidentul nu este Orient şi invers), ori România este altfel într‑un mod propriu, altfel decât altfelul altor naţiuni învecinate – şi atunci se închide într‑o altfelitate incomen­surabilă.

Mergând doar o pagină dincolo de titlu, găsim apoi următoarea punere în perspectivă a problemei: „Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem?” – se întreabă retoric domnul Boia. Istoricul răspunde imediat şi firesc: „Nu, e doar istorie”. În propoziţia următoare revine însă într‑un mod cu totul inexplicabil pentru un istoric: „Dar poate că înseamnă acelaşi lucru”. Iar peste câteva pagini se întreabă: „Să fi fost un reflex ancestral?”. Istoria ca blestem şi/sau ca „reflex ances­tral”? Nimic din ceea ce stă scris mai apoi în carte nu justifică această interpretare, dar cutia Pandorei a fost deschisă, subminând astfel statutul şi menirea istoriei înseşi şi permiţând publicului să citească totul în cheia voiosului fatalism cu care s‑a obişnuit. Din acest moment, tot românu’ va zâmbi satisfăcut: vezi, am avut drep­tate, chiar şi Boia spune că suntem altfel! Iar receptarea se va muta din istorie în mitologie: diferenţa românească este deci un dat, care nu poate fi astfel decât ab originem, din illo tempore şi care consti­tuie destinul nostru. S‑a făcut lumină, acum putem înţelege cu toţii de ce, de 25 de ani încoace, „ceva nu merge în România”!

Asta nu mai este treaba autorului! – se poate justifica domnul Boia. Desigur, în principiu aşa este. Dar un specialist în ale imagi­narului de talia domniei sale nu are cum să nu ştie cărui imaginar colectiv se adresează prin acest soi de Raport al Istoricului despre Starea Naţiunii şi ce soi de reacţii pot fi aşteptate în consecinţă. Nu asta am intenţionat! – mai poate spune domnia sa, pe bună dreptate. Dar cum altfel ar fi putut interpreta cititorul un astfel de titlu?

Să mergem însă un pas mai departe şi să analizăm însăşi înte­meierea epistemologică a întregii teze. „Totul începe printr‑o întâr­ziere impresionantă” – ne spune Lucian Boia chiar de la început. Altfelitatea noastră se întemeiază deci pe o întârziere congenitală. Poate fi... Tema „decalajelor” a fost şi a rămas, de fapt, o angoasă recurentă a întregii noastre modernităţi. Dar nu despre fricile isto­rice ale românilor ar trebui să fie vorba, ci despre istoria lor. Iar în acest registru trebuie să începem prin a ne întreba pur şi simplu ce înseamnă „întârziere” şi care este criteriul de evaluare a ei.

Criteriul dominant în această privinţă îl constituie Timpul, cel (relativ) modern, newtonian, ca vector pe care se înşiruie clipele. Clasificate după acest criteriu, societăţile se înscriu pe un vector al evoluţiei (civilizare, modernizare, dezvoltare), avându‑şi originea în „primitiv” şi finalitatea în „civilizat/modern/dezvoltat.” (Copyright Editura Polirom)

Vintilă Mihăilescu este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 pînă în 2010 a fost directorul general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (veche), unde deţine rubrica „...@hai-hui.ro”. A mai publicat: Paysans de l’histoire (în colab., 1992), Fascinaţia diferenţei (1999), Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), Svakodnevica nije vise ono sti je bila (Belgrad, 2002), Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani (2010). De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut Socio-hai-hui prin Arhipelagul România (2006), Antropologie. Cinci introduceri (ed. I, 2007; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2009), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape (coord., 2009), Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică (ed. I, ed. a II-a, 2013), Condiţia romă şi schimbarea discursului (coord. împreună cu Petre Matei, 2014) şi Apologia pîrleazului (2015).

Cultură


Ultimele știri
Cele mai citite