Disecţia umană: primele experimente ale vechilor greci, de la cadavre la vivisecţii pe criminali

Ilustraţie ce prezintă o disecţie umană efectuată în 1555 FOTO pius7.slu.edu

În prima jumătate a secolului al treilea a.Hr., Herophilus din Chalcedon şi mai tânărul său contemporan Erasistratus din Ceos, devin primii şi ultimii oameni de ştiinţă ai antichităţii care realizează disecţii umane sistematice. Este foarte probabil să fi realizat şi vivisecţii pe criminali.

Descoperirile anatomice sunt remarcabile, dar ce intrigă mai mult este contextul cultural în care se produc acestea şi faptul că după experimentele celor doi procedura va dispărea până în secolul al XIV-lea.

În secolul precedent Aristotel folosise animale pentru disecţie, procedură continuată şi pe vremea lui Galenus, în secolul al II-lea, dar se pare că nimeni nu s-a ocupat, mai puţin cei doi amintiţi mai sus, cu disecţia sistematică pe cadavre umane. Acest fapt ne duce cu gândul la existenţa unor factori culturali precum atitudinea grecilor faţă de corpul omenesc care ar fi prevenit astfel de experimente medicale. de asemenea, constelaţia de circumstanţe politice, sociale şi culturale din Alexandria se prea poate să fi impulsionat iniţiativa. mai misterios este însă motivul dispariţiei complete a procedurii după Herophilus şi Erasistratus.

Metoda introdusă de cei doi este un caz unic în istoria ştiinţei antice. Aşa că evenimentul ridică o serie de întrebări importante: în ce condiţii a fost posibil? Cu ce scop? Cu ce consecinţe? Dincolo de elementul extraordinar de inovaţie, momentul a fost marcat de o înţelegere superioară a funcţionării corpului omenesc. Pentru a enumera doar câteva exemple ilustrative, disecând trupul uman, Herophilus reuşeşte să facă distincţia dintre ventriculele cerebrale şi să recunoască semnificaţia fiziologică a celui de-al patrulea. Descoperă nervii, descrie cel puţin şapte perechi de nervi cranieni şi distinge între nervii motori şi senzitivi.

Diferenţiază între membranele oculare, descoperă valvele cordului, iar Erasistratus demonstrează ireversibilitatea fluxului prin acestea. El oferă şi o descriere minuţioasă a sistemului vascular bazată pe distincţia dintre vene şi artere. Herophilus ne oferă şi prima descriere precisă a ficatului, pancreasului şi organelor reproducătoare.

Desigur că, la fel ca toată ştiinţa antică, avem un amestec de intuiţie şi lipsa ei, de descoperiri şi acoperiri, de exagerări şi omisiuni, toate în anevoiosul proces al transformării observaţiilor în text. Dar cele doar câteva exemple date demonstrează remarcabila explozie a cunoaşterii anatomice, un soi de ‘aberaţie’ însă în cadrul general al ştiinţei greceşti.

Cadavrul şi impuritatea

Dacă explorăm puţin ideile pe care le aveau grecii despre corp, piele, tăiere, poate am înţelege ceva din structurile culturale care au împiedicat disecţia umană. În lumea antică funcţionau anumite tabuuri legate de deschiderea trupului. Chiar şi în antichitatea târzie, când se realizează incizii şi excizii mai intruzive, cum ar fi chirurgia pe cord a lui Galenus, alterarea trupului tot mai este considerată în afara limitelor culturale acceptate. Medicii erau impuri şi cauzau impuritate, o sursă de pericol pentru toată comunitatea. În primul rând, ce însemna cadavrul pentru greci? Cele mai multe informaţii le deţinem din inscripţiile care păstrează legile sacre, de unde deducem că fiecare trup era impur şi răspândea impuritatea asupra celor care veneau în contact cu el. În genere, experienţele naturale precum naşterea, moartea, relaţiile sexuale sau urinarea erau privite drept surse de poluare (miasma).

Nu numai legile sacre en vorbesc despre asta, ci şi istoriografia, poezia sau filozofia, care punctează impuritatea periculoasă a cadavrului. Probabil cel mai faimos exemplu în acest sens este conflictul dintre Antigona şi Creon pentru corpul lui Polynice. Foarte vehiculată în antichitate este şi ireconciabilitatea dintre impuritatea cadavrelor şi sanctitatea cetăţii Delosului. Tucidide, Strabon sau Callimachus menţionează că insula, în virtutea sacralităţii sale, a fost ferită de mortalitate. Nu era permisă înmormântarea acolo.

Citeşte continuarea pe historia.ro