Constituţia noastră cea de toate zilele, o afacere internă a FSN, veche de 30 de ani
0
Pe 8 decembrie 1991, viaţa politică şi socială a României avea puse pe hârtie regulile jocului pe baza cărora se va desfăşura anevoiosul drum al tranziţiei. Astăzi, la 30 de ani de la acel moment, într-un context în care revizuirea textului fundamental este din nou vehiculată în spaţiul public, clarificarea acestui moment fondator şi a tarelor cu care a înzestrat politica ultimelor decenii este un exerciţiu care se impune de la sine.
Pe 10 septembrie 1991, Adunarea Constituantă începe dezbaterile finale asupra proiectului de Constituţie. „Părinţii fondatori“ ai Constituţiei, cu Antonie Iorgovan şi Dan Marţian în frunte, vor o adoptare rapidă a proiectului, dar votul final va avea loc totuşi pe 21 noiembrie, după mai bine de două luni de dezbateri.
Pe 29 octombrie se votează articolul 94 din proiect – doar 231 de voturi „pentru“ sunt înregistrate. Panică în sală. Un senator FSN cere renumărarea voturilor aleşilor aflaţi în balconul sălii, iar un altul cere să se renumere doar în partea stângă a sălii. Sugestiile erau clare: oamenii de bine ai Adunării Constituante trebuiau să se mute în zonele indicate pentru ca votul lor să fie numărat de două ori. Se numără din nou, dar rezultatul e tot nemulţumitor: doar 239 de voturi „pentru“. Prea puţini oameni de bine în sală. „Iată nişte diferenţe care am impresia că rezultă din intrările şi ieşirile din sală în diferite momente“, spune Dan Marţian, cel care conducea şedinţa. Un moment de tăcere precede verdictul final: „Cu majoritate de voturi, a fost adoptat articolul 94!“.
Protestele au fost zadarnice, iar presa a comparat a doua zi momentul cu scena din „O scrisoare pierdută“ în care Pristanda număra de două ori steagurile. Momentul, însă, e simptomatic pentru modul în care Constituţia din 1991 a fost adoptată pe repede-nainte de Constituanta dominată de FSN (Frontul Salvării Naţionale). „Era în natura regimului politic respectiv ca lucrurile să stea în acest fel. Ca să cităm din terminologia ştiinţei politice, vorbim de un regim autoritar competitiv sau hibrid, un regim care seamănă cu Belarusul de astăzi. Evident, procedurile nu se puteau respecta în aceste condiţii. Trucarea unui vot pe articole era nimic pe lângă crăpatul capului pe stradă la mineriadă“, a comentat Ioan Stanomir, profesor al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bucureşti, pentru „Weekend Adevărul“.
Constituţia României 1991 / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
Un preludiu constituţional
Încă din 28 decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale anunţa crearea unei comisii de jurişti însărcinată cu formularea unei noi Constituţii. Comisia nu va avea, însă, o viaţă prea lungă, activitatea fiindu-i întreruptă de primele conflicte post-revoluţionare din ianuarie 1990. Până la formarea Adunării Constituante, dezbaterile formale despre viitorul constituţional al României se vor desfăşura în mini-parlamentul numit Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), instituţie fascinantă fie şi doar prin discuţiile purtate în cadrul ei într-un moment în care democraţia era doar o poveste despre care se spuneau multe, dar pe care nimeni nu părea neapărat suficient de versat să o şi practice. După conflictele din ianuarie, CPUN reunea într-un singur for toate partidele politice înfiinţate în baza decretului din 31 decembrie.
Pe lângă detensionarea situaţiei, CPUN avea misiunea de a adopta legea electorală pe baza căreia se vor desfăşura primele alegeri post-comuniste şi care va funcţiona ca fundament al regimului politic din România până la adoptarea noii Constituţii. Controversele, însă, n-au întârziat să apară – cea mai arzătoare privea partidele incluse în cadrul acestui organism provizoriu. De ce doar cele care existau la 1 februarie şi nu şi cele fondate ulterior? Cum singurul lucru care justifica prezenţa vreunui partid în cadrul Consiliului era decizia juridică a fondării sale, şi nu voturile obţinute la urne, întrebarea nu era deloc una uşoară.
O parte din motivaţia pentru fondarea unui partid şi intrarea în CPUN era, desigur, participarea la procesul prin care se năştea democraţia în România; o altă parte, însă, era pur financiară, iar revendicările n-au întârziat: bani mai mulţi pentru partide, sedii şi maşini de serviciu se regăseau printre doleanţele politicienilor din zorii republicii. Antreprenoriatul politic îşi trăia în acele momente primul episod din lunga sa istorie postdecembristă. Compromisul la care se va ajunge până la urmă în CPUN distingea între partide membre cu drepturi depline şi partide cu statut de observator, care puteau iniţia diferite propuneri, dar nu aveau dreptul de a vota.
Cum ar fi putut arăta Parlamentul
CPUN e marcat de dezbateri multiple privind arhitectura statului român. Dacă, în principiu, asupra bicameralismului n-a existat nicio controversă majoră şi de lungă durată, ruperea de instituţia Marii Adunări Naţionale şi justificările în termeni de continuitate cu perioada interbelică impunând separaţia în Camera Deputaţilor şi Senat, atunci când a venit vorba despre natura Camerei superioare, dezbaterile au fost aprinse.
O propunere – uşor exotică când este privită de la distanţa a trei decenii – privea natura Parlamentului şi, mai ales, rezervarea mai multor locuri militarilor în Senat. Alte idei din această perioadă vizează modalitatea de alegere a preşedintelui, existând propuneri care limitau dreptul de a candida în funcţie de vârstă, persoanele peste 70 de ani urmând să piardă acest drept. În mod similar, vârsta de la care cetăţenii au dreptul de vot a născut o altă serie de dezbateri, existând unele propuneri care căutau impunerea unui prag de vârstă de 16 ani.
În cadrul Adunării Constituante, dezbaterea despre natura Senatului va fi şi mai aprinsă. Pe de-o parte, avem o viziune a Senatului, în care senatorii sunt aleşi în mod direct de cetăţeni în cadrul alegerilor. Pe de altă parte, o altă viziune a Senatului rezerva pentru Camera superioară o procedură de alegere indirectă în cadrul căreia senatorii erau împărţiţi în două categorii, cei aleşi de către consiliile colectivităţilor locale şi aşa-numiţii senatori de drept: reprezentanţi ai cultelor, preşedintele Academiei Române, trei reprezentanţi ai Armatei şi câte un reprezentant al minorităţilor naţionale. Va fi aleasă prima variantă, care pune pe picior de egalitate cele două Camere ale Parlamentului şi lasă legea electorală să determine numărul senatorilor şi modalitatea exactă de alegere a acestora prin vot direct.
O Adunare Constituantă dominată de FSN
Atât desfăşurarea activităţii Adunării Constituante, cât şi multe aspecte din textul final al Constituţiei stau sub semnul dominaţiei covârşitoare obţinute de Frontul Salvării Naţionale în alegerile din 20 mai 1990. „Duminica Orbului“ este descrierea rămasă în istorie pentru scrutinul care îl propulsa pe Ion Iliescu în fruntea statului cu un procent uriaş (85%). Ion Raţiu, cu papionul care amintea de vreo aristocraţie străină, şi taciturnul Radu Câmpeanu n-au avut nicio şansă – nu doar pentru că Ion Iliescu, conform unei formule celebre, ar fi mâncat şi el salam cu soia, ci şi pentru că întreaga campanie electorală s-a purtat într-un climat de violenţă incompatibil cu definiţia unor alegeri libere şi corecte. FSN nu a atins scorul lui Ion Iliescu, mulţumindu-se cu 67% din voturi, dar şi cu o majoritate deplină în Parlamentul care trebuia să dea ţării prima Constituţie de după 1989.
„FSN deţinea o majoritate semnificativă în Constituantă şi, chiar dacă în interior se puteau simţi măcar la nivel difuz tensiunile dintre Petre Roman şi Ion Iliescu, celelalte partide erau într-o situaţie delicată din pricina scorului scăzut obţinut la alegeri. Putem spune că redactarea Constituţiei a fost o afacere internă a Frontului Salvării Naţionale“, a explicat Ioan Stanomir.
„Părinţii fondatori“ ai Constituţiei
Din multe puncte de vedere, Adunarea Constituantă a intrat după şedinţa din 11 iulie într-o perioadă de aşteptare – asta pentru că metodologia întocmirii Constituţiei prevedea formularea acesteia într-o primă fază de către Comisia Constituţională, formată din politicieni aleşi, cei mai mulţi din rândurile FSN, şi din jurişti care aveau rolul de a oferi consultanţă. „Redactarea este dominată de politicieni şi experţi apropiaţi FSN-ului. Antonie Iorgovan a jucat un rol covârşitor, fiind senator independent, dar susţinut de FSN. Un alt personaj folosit ca alibi a fost Vasile Gionea, teoretic apropiat de PNŢCD, dar în realitate foarte apropiat de FSN. Expertiza locală a fost oferită de profesorii Facultăţii de Drept“, a observat Stanomir. Profesori care, spune acesta, proveneau dintr-o instituţie profund politizată cu doar câteva luni înainte. „Cei care predau drept public înainte de 1989 o făceau în acord cu Partidul Comunist Român. Alt comentariu e inutil, pentru că se înţelege că pentru o persoană educată ideologizarea dreptului a fost teribilă. După 1965, disciplina de drept privat s-a emancipat într-o anumită măsură de sub tutela partidului, dar nu acelaşi lucru s-a întâmplat în alte cazuri, în particular în cazul dreptului constituţional şi internaţional, care au fost cele mai politizate“, a explicat acesta.
Continuitatea cu perioada comunistă nu e doar una de personal în procesul de redactare a Constituţiei, ci este specificată chiar de textul final. „Pentru mine, o problemă importantă e faptul că această Constituţie din 1991 recunoaşte legitimitatea perioadei comuniste. Ultimul titlu din textul constituţional prevede că la data aprobării ei prin referendum, Constituţia din 1965 devine caducă, ceea ce înseamnă că până în 8 decembrie a funcţionat această Constituţie, cea din 1965. Acest lucru anulează rolul fondator al Revoluţiei, vorbim de o perioadă contra-revoluţionară, pentru că, în mod normal, revoluţia e fondatoare de drept, este un moment care resetează politica. Rolul Revoluţiei din 1989 nu este prevăzut în această Constituţie, fiind restabilit de-abia în 2003“, a declarat politologul Cristian Pîrvulescu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA, pentru „Weekend Adevărul“.
Influenţele europene
Chiar dacă, fără îndoială, întreg procesul de redactare s-a aflat sub semnul dominaţiei partidului câştigător în alegeri, a existat totuşi un anumit grad de deschidere faţă de diferite propuneri şi de expertiză venită din exterior. „Când se vorbeşte despre Constituţia din 1991 în România se vorbeşte adesea doar despre fondatori, şi nu despre rolul foarte important jucat de consilierii de la Consiliul Europei, care au făcut o examinare atentă a istoriei constituţionale a României şi au înţeles că una dintre problemele recurente este aceea a instabilităţii guvernamentale. Au încercat, prin urmare, să introducă elemente care să creeze stabilitate guvernamentală. Cât a reuşit acest lucru, putem vedea examinând ultimii ani. Din 2007, de la prima suspendarea a preşedintelui Băsescu, intrăm într-o serie de instabilitate politică clară. Pe de altă parte, evident că există o direcţie clară în cadrul Constituantei – FSN câştigase alegerile cu o majoritate covârşitoare în urma unei campanii deloc democratice, lucru care i-a permis să-şi impună în mare măsură propria viziune despre Constituţie“, explică Cristian Pîrvulescu.
„Mai trebuie, totuşi, să reţinem unele aspecte, mai ales existenţa articolului 20 din Constituţie. Acesta asigură supremaţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor naţionale, iar asta constituie un element important în protecţia drepturilor omului. Este unul dintre motivele pentru care România a rezistat mai bine la asaltul iliberal. Articolul 20 a fost interpretat de Curtea Constituţională în diferite feluri, în mod fundamental limitează încercările de intervenţie în funcţionarea democraţiei din România“, a adăugat politologul.
FOTO Antonie Iorgovan / Mediafax
Drumul spre semiprezidenţialism
Cea mai importantă dezbatere din perioada 1990-1991 rămâne cea despre regimul politic pe care urma să-l aibă România. Aşa cum explică Ioan Stanomir, dezbaterea s-a purtat pe două paliere diferite: „Vorbim de două dezbateri distincte: una care privea alegerea între monarhie şi republică, iar în interiorul discuţiei despre republică, vorbim de o dezbatere între diferite forme: parlamentarism, semiprezidenţialism ori republică prezidenţială. Unele partide, precum PNŢCD, militau pentru reinstaurarea monarhiei şi pentru amendarea Constituţiei din 1923. S-a argumentat că republica era ilegitimă, fiind născută din actul de forţă din 30 decembrie 1947. Mai exact, reprezentanţii partidelor democratice cereau convocarea unui referendum privind forma de guvernământ. Frontul Salvării Naţionale, având o majoritate covârşitoare, a trecut peste acest obiectiv, iar referendumul a omorât definitiv dezbaterea despre monarhie“.
Petre Roman şi Ion Iliescu, doi lideri cruciali pentru conturarea instituţiilor în Constituţia din 1991 / FOTO Mediafax
O democraţie semiprezidenţială parlamentarizată
Opţiunea unui prezidenţialism robust, precum cel american, nu a fost niciodată cu adevărat pe masă în perioada dezbaterilor constituţionale. Pentru o democraţie parlamentară se exprimau mai ales unii lideri ai partidelor istorice, dintr-o tentativă de refacere a unei tradiţii parlamentare pre-comuniste. „Era o viziune care pleca din experienţa interbelică a monarhiei constituţionale, dar atât Constituţia din 1866, cât şi cea din 1923 rezervă un rol foarte important regelui – atât de important încât regimul poate fi asemănat cu unul semiprezidenţial, chiar dacă nu existau astfel de regimuri în acel moment. Pentru liderii partidelor istorice era, totodată, o încercare de depăşirea a perioadei comuniste. Până la urmă, a prevalat această viziune a unei republici semiprezidenţiale parlamentarizate, pentru că în Constituantă s-au introdus multe elemente de control. În realitate, dincolo de simbolistică, preşedintele României este mai puţin important decât preşedintele Italiei, iar despre Italia spunem că e o republică parlamentară. De exemplu, preşedintele italian poate dizolva Parlamentul, atribuţie inexistentă în România. Un alt element de parlamentarizare foarte puternic, inspirat din Constituţia austriacă, este suspendarea preşedintului, dar acest element a funcţionat diferit în practică. Chiar dacă nu s-a ajuns niciodată cu suspendarea până la capăt, posibilitatea suspendării e un element care îl poate timora pe preşedinte în activitatea sa. Acest element este adoptat în Constituţia noastră fără să se împrumute, însă, şi consecinţa specificată în Constituţia austriacă – anume, în cazul unui conflict politic, dacă preşedintele este suspendat, dar nu este revocat în urma unui referendum, Parlamentul e automat dizolvat de drept. E un alt lucru care ne arată că regimul din România este totuşi unul puternic parlamentarizat“, observă Cristian Pîrvulescu.
„Este imperativă întărirea unor instituţii precum CCR şi Avocatul Poporului“
Constituţia din 1991 a cunoscut unele modificări în 2003, în cadrul unui referendum controversat, în care prezenţa la vot a fost asigurată inclusiv prin plimbări cu urna la supermarket pentru a convinge cetăţenii de importanţa momentului. Modificările au fost realizate pe fondul aşteptatei aderări a României la Uniunea Europeană şi a planurilor lui Adrian Năstase de a deveni preşedinte, durata mandatului prezidenţial fiind ridicată la cinci ani, dar acestea n-au schimbat natura relaţiilor dintre principalele puteri din stat, iar tentativele ulterioare de modificare constituţională s-au lovit de circumstanţele politice neprielnice pentru formarea unei majorităţi necesare şi pentru ducerea la bun sfârşit a unei revizuiri. Cu toate acestea, tema revizuirii Constituţiei revine adesea în discuţia publică, iar motivele sunt parţial întemeiate – crizele politice succesive arată nevoia unei clarificări a atribuţiilor principalelor autorităţi politice, iar actualul text constituţional se face responsabil, prin organizarea pe care o consfinţeşte, de anumite dezechilibre de dezvoltare.
Relaţia dintre şeful Guvernului şi preşedinte
„Problema principală a relaţiei dintre cele două instituţii vine din faptul că preşedintele are puteri importante în anumite domenii. Într-o republică semiprezidenţială autentică, preşedintele conduce şedinţa de Guvern. Or, în România nici nu se pune problema de aşa ceva – preşedintele poate participa la şedinţa de Guvern doar la invitaţia premierului sau în cazul în care se discută despre politică externă, ordine publică şi apărare naţională – cele trei domenii rezervate preşedintelui prin Constituţie. Din acest punct de vedere, preşedintele coordonează ordinea publică. Asta, într-o ţară care a trăit sub teroarea Securităţii, a creat o întreagă mitologie – este indiscutabil că serviciile secrete joacă un rol mai important în politică decât în alte democraţii consolidate, e vorba de o continuitate cultural-instituţională greu de negat, dar oare joacă un rol mai important decât în Ungaria ori în alte state postcomuniste?“, susţine Pîrvulescu.
Politologul arată că, în ciuda deselor comparaţii dintre regimul politic francez şi cel de la Bucureşti, semiprezidenţialismul întâlnit în cele două state e unul semnificativ diferit, iar asta naşte o serie de probleme pe care o revizuire a Constituţiei ar trebui să le adreseze. „Comparaţia cu Franţa cred că e absolut neavenită, pentru că în România premierul e mai degrabă puternic şi preşedintele slab. Doar în imaginarul colectiv există această asemănare între preşedintele român şi preşedintele francez. În Franţa, preşedintele poate numi prim-ministrul, poate dizolva Parlamentul, poate convoca referendum legislativ. Se discută despre parlamentarizarea regimului politic, ceea ce ar presupune o negare totală a puterii preşedintelui, care riscă să transforme România într-un regim de adunare, în care Parlamentul are o putere necenzurată. Ne aducem aminte de atacul asupra statului de drept din 2017 şi trebuie să reţinem cât de important este rolul preşedintelui într-o astfel de situaţie“, a adăugat politologul.
În consecinţă, susţine Pîrvulescu, o definire clară a rolului preşedintelui e necesară: „În general, instituţia preşedintelui ar trebui puţin întărită – vedem în mod clar că preşedintele nu poate interveni în cazul unei crize politice decât într-o mică măsură, iar asta poate fi un handicap, iar când vorbim de reglementarea relaţiilor dintre instituţii, ar putea fi introdusă reglementarea dizolvării Parlamentului în cazul în care suspendarea nu merge, o măsură prin care sunt pedepsiţi cei care au declanşat criza“.
Reforma administrativă, o necesitate de care nu se apucă nimeni
O problemă recurentă apărută în dezbaterile despre dezechilibrele de dezvoltare întâlnite în România este cea născută din actuala formă de organizare administrativă. În acest sens, susţine Pîrvulescu, o reformă a Constituţiei nu poate evita acest subiect: „Încă din 2003 se discută despre problema reorganizării administrative. Este evident că actuala organizare bazată pe articolul din Constituţie este deficitară şi este unul dintre motivele de frânare a dezvoltării României. Nevoia reformării administrative e una veche în România, chiar şi Constituţia lui Carol al II-lea din 1938 introduce regiunile (ţinuturile) ca unităţi administrativ-teritoriale, la fel cum şi rezistenţa în faţa acestei reforme e una veche şi extraordinar de mare“.
Potenţiala derivă a puterii executive
„Paradoxul este că această Constituţie poate permite o administrare teribil de proastă a coabitării, dar poate permite excese de putere ale Guvernului sub stări de urgenţă. Dacă observăm cu spirit critic, de un an şi jumătate în România există doar Guvernul. Care mai e rolul Constituţiei atunci când trăim în stare de urgenţă şi care mai e rolul Parlamentului? Dincolo de virus şi de alte probleme, dacă goleşti de conţinut legea fundamentală, tot ce mai rămâne e putere executivă care dispune de ţară ca de o proprietate personală”, arată Stanomir.
În consecinţă, susţine acesta, problema limitării puterii executive e crucială. „Principala problemă cred că este derapajul puterii executive, ilustrată de fenomenul ordonanţelor de urgenţă. Aceste ordonanţe de urgenţă ar trebui, dacă nu să fie eliminate, atunci cel puţin recalibrate – este ceea ce recomandă şi Comisia de la Veneţia după momentul 2012”, a explicat expertul în drept constituţional.
Curtea Constituţională şi dilemele pe care le ridică
În privinţa reformării Curţii Constituţionale, un subiect care pare că se aprinde de fiecare dată când un actor politic nu este mulţumit de o decizie a Curţii, problema principală nu vizează atât schimbarea completă a modului de funcţionare a CCR, o instituţie necesară, cât regândirea procesului de selecţie a judecătorilor. „Trebuie să observăm politica de recrutare a judecătorilor din CCR, mai ales limita unui număr de ani de experienţă juridică minimă, care a fost gândită tocmai pentru a permite celor care au făcut carieră în regimul comunist să intre pe uşa din faţă în CCR. S-a speculat adesea că a fost introdusă această limită chiar pentru a putea intra Antonie Iorgovan în CCR. Ce s-a întâmplat în ultimii treizeci de ani e căderea în grotesc a acestei proceduri de desemnare a judecătorilor. Cu excepţii, desigur, vorbim de judecători şi judecătoare excepţionale, dar numitorul comun e cel al clientelismului politic. Nu înseamnă că instituţia Curţii Constituţionale e inutilă, nicidecum, ci doar că devine periculoasă atunci când politizarea depăşeşte un prag inacceptabil şi cade în partizanat orb. E nevoie de întărirea unor instituţii precum CCR şi Avocatul Poporului – e un imperativ. Oricum, despre toate acestea se poate vorbi doar dacă procesul de revizuire e transparent. Dacă se va realiza pentru a satisface interesele evidente ale unui partid politic în detrimentul altor interese din societate, Constituţia va continua să fie privită ca una eminamente fesenistă“, susţine Ioan Stanomir.
Se încarcă comentariile...
