Asasinarea lui Cezar: cine a plănuit, de fapt, crima?

Timp de secole ni s-a spus că cei doi senatori romani pe nume Brutus şi Cassius s-au aflat în spatele complotului de a-l ucide pe Iulius Cezar pe 15 martie. Dar este oare aceasta întreaga poveste? E posibil ca adevăratul uneltitor să fi fost de fapt unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai lui Cezar?

Este anul 44 î.Hr., ziua de 15 martie. Senatul se întrunea în acea zi, iar membrii săi aşteptau sosirea lui Cezar. Dar acesta se hotărâse să nu vină – din motive de sănătate, se spune, dar motivul real a fost soţia sa, Calpurnia, care se panicase din cauza unor semne rele. „Ce spui, Cezar? Oare cineva de statura ta va lua în seamnă visele unei femei şi semnele oamenilor fără minte?” Sunt cuvintele lui Decimus Iunius Brutus Albinus către Cezar. Aşa l-a făcut să se răzgândească: Cezar a decis, în cele din urmă, să participe la şedinţa Senatului, chiar şi numai pentru a anunţa amânarea acesteia pentru o altă dată. Ce nu ştia e că mai bine de 60 de uneltitori îl aşteptau acolo, cu pumnalele ascunse sub robe. Decimus ştia însă acest lucru prea bine: era, în fond, unul dintre liderii conspiraţiei, iar acţiunile sale din acea dimineaţă aveau să schimbe cursul istoriei.

Majoritatea istoricilor i-a identificat pe Brutus şi Cassius drept cei care au pus la cale întreaga conspiraţie împotriva lui Cezar. Mergând pe această idee, ei urmează exemplul lui Plutarh, care a scris însă la 150 de ani după evenimente, şi al lui Shakespeare, care s-a inspirat după Plutarh. Istoricii tind să-l omită pe Decimus (numit în piesa lui Shakespeare Decius), chiar dacă el este adevărata cheie a poveştii: motivele sale sunt mai clare decât se crede, iar comportamentul său arată cât de bine se organizaseră conspiratorii.

Cea mai timpurie sursă de informaţii cu privire la asasinarea lui Cezar îl numeşte pe Decimus lider al complotului. La câteva decenii după acea zi de 15 martie, Nicolaus din Damasc, savant şi birocrat, a scris o istorie a lui Cezar Augustus, primul Împărat roman (27 î.Hr. – 14 d.Hr.). O variantă mai târzie a lucrării sale, în formă scurtă, a supravieţuit timpului, şi conţine informaţii despre moartea lui Cezar.

Până recent, specialiştii nu au acordat atenţie operei lui Nicolaus deoarece acesta, fiind un apropiat al Împăratului, avea motive să-i atace pe ucigaşii lui Cezar. Dar cercetări recente arată că Nicolaus a fost un foarte bun cunoscător al naturii umane, şi merită toată atenţia noastră. O serie de scrisori dintre Decimus şi Cicero, toate scrise după asasinat, arată de asemenea o altă faţă a complotului, dar şi ele au fost, până recent, neglijate.

Cine a fost Decimus?

Spre deosebire de Brutus şi Cassius, Decimus era omul lui Cezar. În războiul civil dintre Cezar şi generalul Pompei (49-45 î.Hr.), Brutus şi Cassius l-au sprijinit pe cel din urmă şi au schimbat ulterior tabăra. Decimus, în schimb, l-a susţinut pe Cezar de la început până la sfârşit. În timpul conflictului, Cezar l-a însărcinat pe Decimus să guverneze Galia în absenţa sa, iar la sfârşitul războiului, în anul 45, acesta s-a întors la Roma pentru a fi alături de Cezar.

Apoi lucrurile au luat o altă turnură. Între septembrie 45 î.Hr. şi martie 44 î.Hr., Decimus şi-a schimbat părerea despre Cezar. Nu ştim exact de ce, dar probabil că nu a fost o problemă de principii, ci mai degrabă de putere. Scrisorile lui Decimus către Cicero arată un om de acţiune cu un acut simţ al onoarei şi cu o sete puternică de răzbnunare.

Poate elementul care l-a făcut pe Decimus să schimbe tabăra a fost participarea la cele două parade ale victoriei organizate pe străzile Romei în toamna anului 45 î.Hr. Atunci, Cezar le-a permis, în pofida obiceiurilor, generalilor săi spanioli să sărbătorească, dar nu i-a acordat acelaşi privilegiu lui Decimus pentru victoria sa împotriva unui trib galic.

Sau poate că a fost numirea lui Octavian, nepotul lui Cezar, în funcţia de comandant-adjunct în războiul împotriva Parthiei, rivalul Romei din Mediterana de est. Asta în timp ce Decimus era lăsat în urmă, în Galia, pe care trebuia să o guverneze.

Indiferent care i-au fost motivele, odată ce s-a întors împotriva lui Cezar, Decimus a fost indispensabil complotului. Era atât şeful de securitate al conspiratorilor, cât şi principalul lor spion. Era singurul complotist din cercul apropiat al victimei, aşa că a putut juca rolul de cârtiţă, revelându-le asasinilor gândurile lui Cezar. Mai mult, el controla o trupă de gladiatori, care va avea un rol important în ziua asasinatului.

Motivele asasinării

Cezar a rămas la Roma între octombrie 45 î.Hr. şi martie 44 î.Hr. – cea mai îndelungată şedere a sa aici în mulţi ani. N-a făcut niciodată public un program clar, dar acţiunile sale dădeau de înţeles că urma să schimbe maniera de guvernare a Romei. Se comporta din ce în ce mai autoritar şi şi-a luat titlul, nemaiîntâlnit în istoria cetăţii, de Dictator pe viaţă. A păstrat magistraturile republicane tradiţionale, dar alegerile deveniseră deja simple formalităţi: puterea de numire în funcţii o deţinea de fapt Cezar. Consulii, pretorii şi senatorii au văzut cum puterea se transfera către secretarii şi consilierii lui Cezar, chiar dacă unii abia deveniseră cetăţeni romani de drept; unii erau chiar foşti sclavi. Cezar nu era rege, dar obţinuse o putere echivalentă cu cea a unui monarh.

Mai exista o problemă: ce se va întâmpla după moartea lui Cezar? Pentru criticii săi, favorurile pe care i le făcea lui Octavian aduceau pericolul fondării unei dinastii.

Unii romanii răspundeau la puterea din ce în ce mai mare a lui Cezar cu linguşiri. Îi acordau foarte multe titluri onorifice, numindu-l chiar zeu. Alţii, însă, au decis că el trebuia oprit şi au hotărât să-l asasineze, spunând că acţionează în numele Republicii şi al Libertăţii, şi împotriva unei monarhii în devenire. Adevărul era însă că aceştia vedeau în puterea lui Cezar o ameninţare directă la propriile lor privilegii.

Primele idei cu privire la asasinarea lui Cezar apar...citeşte continuarea pe Historia.ro