Alexandra Badea, dramaturg: „Purtăm în noi amprenta celor 50 de ani de dictatură. Avem nevoie să învățăm să devenim liberi“
0Plecată în Franța de 20 de ani, Alexandra Badea spune că se simte legată de România, însă are nevoie de a locui în țara adoptivă, pentru că doar acolo a putut deveni ea cu adevărat și nu a mai simțit nevoia de a fi validată de un sistem.
Foarte cunoscută în Franța, în România și în numeroase alte țări, Alexandra Badea (43 de ani) este unul dintre cei mai apreciați autori dramatici contemporani și totodată una dintre cele mai puternice voci regizorale și artistice din Franța.
În acest an, românca a primit Marele Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze – din cele 31 de premii acordate, doar șapte au fost decernate unor personalități culturale originare din afara Franței, iar trei sunt români.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Alexandra Badea a vorbit despre drumul ei în culisele teatrului, cum îi place să spună, și despre dorința de a crea atât pentru publicul de la noi, cât și pentru cel internațional. De asemenea, ea a vorbit și despre statutul artistului în societate și diferența de percepție care există între România și Franța – acesta fiind unul dintre motivele pentru care a ales să plece din țară.
WEEKEND ADEVĂRUL: Cum s-a născut pasiunea pentru teatru?
Alexandra Badea: Total întâmplător. Am făcut liceul în Școala Centrală dn București, care este lipită de sala Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Foarte des, când mă plictiseam la ore, mă uitam pe geam și vedeam actorii repetându-și textul în curtea interioară sau mașiniștii descărcând decoruri. Curioase să vedem ce se întâmplă înăuntru, am intrat într-o zi în teatru cu o prietenă. Nu îmi mai aduc aminte exact cum am ajuns să facem turul culiselor și al cabinelor actorilor, cu cineva din teatru care ne-a povestit tot felul de lucruri fascinante. Azi îmi place să spun că am descoperit teatrul mai întâi din culise. De asta poate și scriu mult despre ceea ce se ține ascuns, nu se vede, se întâmplă în spatele ușilor închise: în istorie, politică, familii.
- Și după acest prim contact, cum a continuat povestea?
Am decis să vedem un spectacol: „Patul lui Procust“, după romanul lui Camil Petrescu, regizat de Cătălina Buzoianu. A fost un șoc emoțional și estetic foarte puternic. Cred că l-am văzut de cel puțin șapte ori. Așa am început să merg la teatru. Eram într-o perioadă de căutări interioare și de crize identitare. Aveam nevoie să exprim ce simțeam și nu știam cum. La școală mi se dădea de înțeles că nu am niciun talent.
Se vorbește mult despre talent și valoare în România, dar cine stabilește grila de evaluare? Eu evit acești termeni de mult timp. Îmi place să vorbesc mai mult despre deschidere, receptivitate, creativitate, imaginație, inventivitate, potențial. Sunt lucruri pe care toți le avem în noi și pe care le putem hrăni. Ideea e să nu le pierdem pe drum, când ne lovim de obstacole.
Văzând a nu știu câta oară spectacolul Cătălinei Buzoianu, mi-am spus: „Dacă ea poate face asta, pot și eu. Ca regizor nu ai nevoie de un anumit talent, trebuie doar să știi cum să canalizezi creativitatea celorlalți și să alegi ce ți se pare just“. Aveam 17 ani cred, doi ani mai târziu am dat la Regie de teatru și am intrat.
Curajul către necunoscut
- Ați trimis prin poștă „Mode D’Emploi“, prima dumneavoastră piesă de teatru, la o celebră editură din Franța, Arche Éditeur, și după un an ați fost contactată. Cum a fost acel an de așteptare și cum au evoluat speranțele dramaturgice pe parcursul său?
Când am trimis textul, nici nu mi-am imaginat că mă vor suna vreodată. L-am trimis pentru că o prietenă mi-a sugerat să o fac. Primul meu impuls a fost să îi spun: „Nu cred că e un text care ar putea interesa un editor“. Acest prim text avea o formă foarte hibridă, iar subiectul era atât de personal încât nu credeam că ar putea fi publicat, dar am zis să încerc. L-am trimis numai la Arche pentru că admiram autorii lor, mulți îi montasem ca regizoare.
Uitasem că le trimisesem textul când m-au sunat; între timp mai scrisesem două piese și au decis să facă un volum cu toate trei. Acest lucru mi-a schimbat radical parcursul. Cred că este al doilea punct important din traiectoria mea de artistă după plecarea în Franța.
„Vocea din școală, care îmi spune că nu sunt suficient de bună“
- Care text scris până acum a fost cel mai dificil de construit?
„Exil“, fără nicio îndoială. Este cel mai intim și personal. Nu e un text autobiografic, așa cum s-a scris, dar e un text în care am pus mult din mine și din cei din jurul meu, chiar dacă evenimentele din text sau situațiile nu le-am trăit eu sau familia mea. Însă în fiecare personaj este o parte din mine și asta a fost greu de asumat.
Plus că încă îmi e foarte greu să scriu în română. Nu regăsesc libertatea și nuanțele pe care le am în franceză, e mereu o voce undeva care îmi spune că nu sunt suficient de bună – vocea aceea din anii de școală. Evident că nu mă interesează asta, dar când ea apare, se creează un mic blocaj. În română mă simt mereu evaluată de o instanță, ceea ce nu mi se întâmplă în franceză. Poate pentru că mă simt obligată față de limba română și știu că limbii franceze nu îi datorez nimic, pentru că nu fac parte în mod natural din ea și simplul fapt de a fi ales să scriu în această limbă e suficient. Îmi permit mult mai ușor să inventez cuvinte în franceză, să distorsionez limba, ceea ce nu îmi autorizez în română.
Cu „Exil“ s-a mai întâmplat ceva important, mult după ce am terminat textul, poate după premiera spectacolului. M-am eliberat de nevoia de a fi validată de sistem.
„Primul profesor care nu m-a devalorizat, ci mi-a dat curaj să scriu“
- Ați făcut un master la Sorbona, avându-l ca mentor pe marele George Banu. V-a schimbat acesta viziunea asupra teatrului și dramaturgiei?
George Banu m-a invitat să fac un semestru în anul III la Sorbona și asta mi-a schimbat mult perspectiva. În acea perioadă, internetul era la începuturile sale și nu aveam acces la informația de astăzi.
Am văzut foarte multe spectacole în teatrele pariziene, foarte multe înregistrări video cu spectacole emblematice, am citit multe piese și multe cărți teoretice. Cred că un artist se construiește într-un dialog continuu cu ceilalți, chiar dacă uneori el poate contesta anumite forme, dar această dialectică este foarte importantă și eu am început să o dezvolt începând cu acest moment.
Discutam mult cu George Banu despre spectacolele pe care le vedeam uneori împreună și aceste dialoguri m-au făcut să înțeleg care este teatrul meu, unde mă plasez eu ca artistă. După terminarea UNATC, am continuat un master cu el, cu tematica teatrului minimalist, și așa am început să scriu în franceză. Pe lângă faptul că acest proces mi-a permis să conștientizez ceea ce exploram ca regizoare, a fost și primul profesor care, citind lucrările mele, nu m-a devalorizat, dimpotrivă, mi-a dat curaj să scriu.
„Noi nu ne-am născut într-o lume liberă și asta se simte“
- Cât de mult v-au ajutat anii petrecuți până acum în Franța să vă definiți propria identitate?
Enorm de mult. Am început să aflu cine sunt în momentul în care am ajuns în Franța. Poate pentru că trăind într-o societate în care, la început, nu ai repere și unde nimeni nu te cunoaște, ești obișnuit să te definești singur și la un moment dat dispare acea nevoie de a te identifica unui grup sau de a semăna cu ceilalți pentru a fi acceptat.
Am devenit mai liberă trăind în Franța. Fie că ne place sau nu, noi nu ne-am născut într-o lume liberă și asta se simte. Amprenta celor 50 de ani de dictatură o purtăm în noi. Chiar și cei care se nasc azi o vor purta. Și e o luptă continuă să ieși din când în când din această închisoare interioară.
Chiar dacă libertatea face parte din instinctul nostru, această libertate o pierdem prin educație, norme, traume. Iar la un moment dat, avem nevoie să învățăm să devenim liberi – în gândire, în atitudine, în relații.
- Ați plecat în Franța de aproape două decenii. Cum e gustul publicului francez pentru teatru comparativ cu cel al publicului român?
Acum câțiva ani aș fi răspuns că publicul francez este mai deschis către experiment și către subiecte deranjante, dar experiența pe care am avut-o recent cu „Exil“ la Teatrul National din București m-a făcut să îmi schimb părerea.
Multă lume credea că e un gest inconștient să programezi într-o sală mare un text contemporan românesc care atinge foarte multe puncte sensibile, nefiind o comedie si neavând vedete în distribuție. Însă publicul a contrazis acest lucru, pentru că cele 18 reprezentații ale stagiunii s-au jucat cu casa închisă.
Mulți dintre directorii de teatru din România cred că publicul nu vrea decât divertisment și subiecte relaxante. Nu e deloc așa. Publicul din România este mai deschis decât ne putem imagina. Trebuie doar să i se propună o diversitate de teme și estetici și să i se creeze contexte în care să poată dezbate cu artiștii anumite creații care poate, la prima vedere, sunt mai greu de asimilat.
„Nu simt că m-am rupt de România niciodată“
- De ce ați plecat din România?
Una dintre cauzele pentru care am plecat din România a fost că sistemul teatral mi se părea impenetrabil. Nu mă simțeam suficient de puternică pentru a rezista durității lui, a lipsei de transparență și deschidere. Nu mă vedeam făcând alianțe, strategii, acceptând compromisuri și, în acel moment al plecării, nu vedeam altă cale.
Deși am avut un spectacol de licență remarcat de critică și de spectatori, „Lebensraum – Spațiul vital“, în România nu mi s-a propus nimic în momentul terminării facultății. M-am simțit respinsă de sistem, ca de fiecare dată când m-am întors pentru a face un spectacol.
Prezența mea în teatrul românesc a fost accidentală și de fiecare dată am fost invitată în România în urma unei validări instituționale importante în Franța. Cred că mult timp acest lucru mi-a provocat o oarecare tristețe.
„Exil“ a reparat asta, nu pentru că am obținut vreo validare din partea sistemului, ci pentru că pur și simplu simt că nu mai am nevoie de ea și asta e o mare eliberare. Nu mai am nevoie de recunoașterea unei instituții ca să simt că exist ca artistă. Dialogul cu publicul îmi ajunge și este tot ce îmi doresc.
- Cât de mare este tentația revenirii în țara natală?
Eu nu simt că m-am rupt de România niciodată, am revenit mereu într-un fel sau altul. Când l-am cunoscut pe Lucian Pintilie la Paris și i-am zis că nu vreau să rup contactul cu România, el a zâmbit și mi-a zis: „De-aici îl păstrezi cel mai bine“. Asta simt acum. Sunt mereu acolo, dar fizic nu pot rămâne mult timp. Am nevoie să trăiesc într-un oraș în care să aud limbi străine zilnic, să întâlnesc oameni de la capătul lumii, să fiu provocată mereu de necunoscut. Am nevoie să trăiesc într-o societate unde mă simt protejată și acceptată.
Și acum, când limba franceză face parte într-un fel din mine, nu mă văd trăind în altă parte. De asta am cerut în urmă cu zece ani cetățenia franceză: aveam nevoie de un act de identitate în limba în care scriu, limba care mi-a permis să aflu mai multe despre mine și să mă arăt așa cum sunt.
„Politica nu a înțeles cât de important este rolul autorilor în transformarea societății“
- Ați primit Premiul pentru Teatru al Academiei Franceze pentru opera dumneavoastră dramatică. Cât de mult vă motivează și vă inspiră acest premiu major?
Încerc să nu mă gândesc prea mult la acest premiu, chiar dacă anunțul m-a emoționat, mai ales văzând numele celorlalți autori care l-au luat de-a lungul timpului, unii dintre ei fiind în biblioteca mea, printre cărțile pe care le consult destul de des. Desigur că este un simbol puternic, mai ales pentru o autoare ca mine, care a învățat franceza în adolescență și a început să scrie teatru destul de târziu, la 26 de ani.
Dar pe mine nu premiile mă motivează. În școală nu am luat niciodată premiul întâi, cred că am fost traumatizată de competiție, coronițe, concursuri. Cu timpul am reușit să deconstruiesc importanța premiilor și a recunoașterii instituțiilor. Astăzi mă interesează mai mult recunoașterea publicului. Ce îmi place însă la acest premiu este că el nu e unul competitiv, de tipul „cel mai bun autor“, „cea mai bună piesă“, ci premiază parcursul meu.
- Alături de dumneavoastră, alți doi români – Cristian Fulaș și Thomas Pavel – sunt anul acesta laureați ai Academiei Franceze. De ce credeți că mințile strălucite ale României sunt mult mai des apreciate peste hotare decât în țara natală?
O explicație ar putea fi lipsa unei politici culturale în România. Nu există o strategie de promovare și de susținere a artiștilor, probabil pentru că nu s-a conștientizat încă rolul lor extrem de important și indispensabil pentru societatea românească.
Autorii nu sunt susținuți ca în Franța sau în alte țări prin burse, rezidențe, comenzi de scriitură, asocieri cu instituții culturale importante, burse de călătorii care să le permită să plece în străinătate pentru documentare, traduceri. Fiecare se descurcă cum poate.
Până când statul român nu va înțelege că cei mai eficienți ambasadori ai săi sunt artiștii și nu îi va încuraja și susține, vom rămâne blocați în aceeași situație. Deocamdată, cultura rămâne undeva pe ultimul loc în preocupările politicienilor români și asta este una dintre cauzele pentru care în comunitatea artistică se dezvoltă un spirit de concurență, invidie și spirit de gașcă sufocante pentru toată lumea, un fel de atitudine de a ignora sau minimiza realizările altora care nu fac parte din grupurile de influență care dețin puterea.
Și mai este un blocaj în psihologia poporului român. Am interiorizat un complex față de alte culturi pe care le percepem ca dominante prin faptul că sunt construite în jurul unor limbi de circulație internațională și atunci noi recunoaștem un artist abia după ce a fost validat internațional. Noi încă suferim în România că nu avem un Premiu Nobel în literatură în loc să ne formăm o grilă de lectură autentică.
- De ce credeți că, în România, statutul de autor de teatru este practic inexistent comparativ cu Franța, acolo unde dramaturgii sunt respectați și susținuți?
Pentru că în România clasa politică nu a înțeles cât de important este rolul autorilor în transformarea unei societăți. Noi, ca artiști, avem o putere enormă în a schimba imaginarul oamenilor. Prin poveștile și temele pe care le alegem, personajele pe care le aducem în scenă, lucrurile pe care le spunem. Primii care creează acest spațiu imaginar sunt autorii: prin literatură, film, teatru.
Teatrul este poate ultimul spațiu public dialectic, unde oamenii intră în poveste, dar în același timp sunt undeva în afara ei, își pot păstra un spirit analitic, pot dezbate după, își pot construi sau deconstrui un sistem de valori și reprezentări. Teatrul are și o putere emoțională enormă care face ca spectatorul să perceapă lucrurile mai acut. Tocmai din această cauză, în toate dictaturile, artiștii sunt supravegheați și cenzurați.
În Franța am realizat cât de mare putere avem ca artiști, de fapt. În 2015, când a venit primul val de refugiați sirieni, mai multe autoare ne-am implicat în problemele unor grupuri de familii care nu fuseseră preluate de stat așa cum ar fi trebuit și dormeau pe stradă, în corturi. Am organizat o mică manifestație în fața Primăriei Parisului (eram doar autori și câțiva actori) și în mai puțin de o oră am fost primiți de adjuncta primăriței, căreia i-am expus situația. La plecare, ea ne-a spus zâmbind: „Când artiștii strigă, politicienilor li se face frică“. A doua zi, oamenii au fost preluați de primărie.
Nu spun că noi putem rezolva orice problemă, dar vocea noastră, în unele societăți, contează. Și am mai avea un rol care este important pentru orice teritoriu geografic: de „a arhiva“ și a transmite realitățile trăite de oamenii unui loc într-un moment anume. Un director m-a invitat să fiu autoare asociată teatrului său spunându-mi: „Politicienii sunt sensibili la prezența unui scriitor în regiune pentru că știu că altfel poveștile acestor oameni și ale acestei zone nu vor fi duse mai departe“.
CURRICULUM VITAE
Cavaler al Artelor și Literelor în Franța
Nume: Alexandra Badea
Data și locul nașterii: 3 ianuarie 1980, București
Studiile și cariera:
A absolvit UNATC, Regie teatru, la clasa profesorului Valeriu Moisescu.
În 2003, pleacă la Paris, unde face masterul la Centrul Internațional de Studii Teatrale de la Universitatea Sorbona Nouă (Sorbonne Nouvelle).
În 2009 publică primele sale trei opere dramatice.
În 2013 primește Marele Premiu de Literatură dramatică al Centrului Național de Teatru din Franța pentru piesa „Pulvérisés“.
În 2016 i-a fost acordat titlul de Cavaler al Artelor și Literelor (Chevalier des Arts et des Lettres) de către Ministerul Culturii din Franța.
În 2018 a scris prima sa piesă de teatru în limba română, „Perfect compus“.
În 2022 revine pe scena Teatrului Național din București cu piesa „Exil“.
În 2023 a primit Marele Premiu pentru Teatru al Academiei Franceze.
Este regizor asociat al Teatrului Național „La Colline“ din Paris.
Se încarcă comentariile...
