Dezastrul de la rugby, explicat ca la carte: De ce am ajuns de râsul lumii la Cupa Mondială | EXCLUSIV
08-82 cu Irlanda, 0-76 cu Africa de Sud și 0-84 cu Scoția. Iată cele trei rezultate ale României la Mondialul de rugby de până acum. Și urmează finalul calvarului tricolor, duminică (ora 18.45, Digi Sport 3, Orange Sport 3), în confruntarea cu Tonga.
Pe măsură ce eșecurile au curs pentru „Stejari“, la niște scoruri astronomice, mediul online a fost inundat de... ironii și glume la adresa jucătorilor români. Așadar, avem dovada, încă o dată, că românul se pricepe de minune la miștouri. Când dăm la o parte această abordare care ne caracterizează, trebuie să pomenim însă și un adevăr: rugby-ul e un sport pe cale de dispariție la noi! Și, ca în multe alte sporturi, ne aducem aminte de el, o dată la câțiva ani, când ajungem într-o competiție precum Mondialul de acum.
Ca să aflăm, totuși, niște lucruri concrete, în afară de glumițe și ironii, l-am contactat pe Marian Valentin Burlacu, fost jurnalist inclusiv la „Adevărul“. Cu o experiență de peste 30 de ani în presă, Marian scrie acum pentru site-ul rugby.ro. Unde găsim, probabil, cele mai bune știri furnizate de un site românesc despre Mondialul din Franța. Într-o discuție de peste 45 de minute, Burlacu ne-a explicat cum de am ajuns la ani-lumină distanță de națiunile care fac legea în lumea sportului cu balonul oval.
„Adevărul“: Cum vezi, în primul rând, avalanșa de critici la adresa naționalei României?
Marian Valentin Burlacu: Când nu joci un rugby de calitate, chiar dacă ai câștigat, cum a fost cazul naționalei din Fiji în meciul cu Georgia, vor fi critici. Iar când pierzi la diferențe foarte mari, cum din nefericire a pierdut naționala României, și nici nu joci nimic, în acel moment normal că presa și publicul te pun la zid. Bine, eu sunt împotriva ideii de a folosi termenul de „umilință“. Umilință e altceva. E atunci când stai cu mâna întinsă, cerșești. Astfel de lucruri sunt umilitoare. În sport, refuz să cred că există ideea de umilință.
Te așteptai la astfel de scoruri în meciurile României?
Aș vrea să amintesc de ce a spus Mihai Macovei. Noi am jucat un test cu Statele Unite în luna august. Ne-au condus americanii cu 31-0, una dintre cele mai mari diferențe din istoria confruntărilor cu ei. Apoi, a intrat Surugiu, ne-am revenit, am marcat 17 puncte și am pierdut cu 17-31. După acel meci pe arena „Arcul de Triumf“, Mihai Macovei, căpitan al naționalei în acel moment, a declarat că, dacă ne vom prezența așa la Campionatul Mondial, atunci riscăm să primim câte 100 de puncte pe meci! Pentru că știam că vom juca la Mondiale cu marile forțe ale rugby-ului. Cu trei echipe aflate între primele cinci din lume. Irlanda și Africa de Sud sunt socotite favorite la câștigarea titlului mondial, alături de Franța și Noua Zeelandă. Deci, pe undeva, aceste eșecuri la scor erau previzibile.
Urmărind meciurile României de până acum, ai rămas cu senzația că adversarii ne-au menajat, pe măsură ce scorul a luat proporții?
Nu. La nivelul acesta, sunt doar echipe care joacă la turație maximă până în ultima clipă. În plus, din această grupă, primele două se califică în sferturi. Și chiar înainte de Mondiale s-a spus că Irlanda, Africa de Sud și Scoția vor încerca să dea cât mai multe puncte cu România și cu Tonga ca să-și facă un avantaj la acest capitol. Adică, la punctele marcate cu ceilalți. Asta în cazul în care s-ar fi ajuns la un clasament în trei la egalitate de puncte.
Cât de departe suntem de echipele care au făcut instrucție cu noi la acest Mondial?
Păi, în primul rând, în Irlanda, Africa de Sud și Scoția, spre deosebire de noi, rugby-ul e un sport popular. Îl practică cei mici, dar și tinerii. Din punctul ăsta de vedere, nici nu prea există termen de comparație. Și sunt mai multe cluburi, dar și cu totul alt nivel de mediatizare. Pe scurt, interesul e mult mai mare la ei. Apoi, ajungem la structura competițională. Ei fac selecționate provinciale. Care ajută, ulterior, să-și formeze mai ușor primele reprezentative. Pentru că fac selecția pe compartimente. Ce înseamnă asta? De pildă, iau mijlocașii de la o selecționată provincială. Iar mijlocașii aia doi se știu foarte bine, dacă joacă de mult timp împreună. Noi, în schimb, luăm jucători la națională de la foarte multe echipe. Și din cauza asta există o lipsă de omogenitate.
Ca cifre, poți să-mi zici, concret, cam la ce distanță suntem de națiunile care domină rugby-ul mondial?
Păi, în primul rând, noi avem mai puțini jucători decât are Franța cluburi! La noi, am făcut un calcul, sunt 14 echipe de seniori. Asta înseamnă cam 30 de jucători de echipă. Poate că echipele mai mari, Steaua, Dinamo, au câte 40, 45 de jucători. Deci, în România, cu totul nu ajungem la 700 de jucători de rugby la seniori! Atenție: nu toți sunt profesioniști! Au statut că joacă la echipe de seniori. Dar uite, îți dau un exemplu: la Grivița, care a fost o mare echipă de rugby, a câștigat pe vremuri și Cupa Campionilor, trecând de campioana Franței. Ei bine, la Grivița sunt acum amatori. De pildă, e un jucător care are aproape 40 de ani, chirurg de meserie, lucrează la Colentina la spital. El din pasiune face rugby. Nici nu poate fi prezent la antrenamente decât atunci când îi permite slujba. Pentru că are gărzi, iar programul unui medic e extrem de alambicat. Uneori, nici nu poate să meargă în deplasări cu echipa pentru că e reținut la locul de muncă.
Deci noi în România, cu tot ce înseamnă jucători amatori, semiamatori, stăm în cei 700 de jucători de la echipele de seniori?
Da.
Și Irlanda, Africa de Sud și Scoția cam câți practicanți de rugby au la seniori?
Zeci de mii. Dar nu numai aceste națiuni. De pildă, Japonia are peste 100.000 de jucători de rugby. Atenție: Japonia de câțiva ani a început să se ridice. A și bătut Africa de Sud la Mondialul din 2015 și, în 2019, când a găzduit competiția, a învins Irlanda și Scoția. Revin la acest Mondial. Am citit că unii au spus că ne-a bătut echipa de rezerve a Scoției. Problema știi care e? Scoția poate să facă cinci, șase echipe, cu jucători diferiți, și ne va bate la fel cu fiecare echipă!
„Avem un campionat sărăcăcios în care jucătorii nu pot progresa“
Cum evaluezi actualul lot al naționalei?
În primul rând, jucătorii noștri de acum provin din niște generații la care s-a văzut, încă din perioada junioratului, o situație îngrijorătoare. Și anume faptul că înainte nu „discutam“ la juniori cu echipe gen Spania, Portugalia, Rusia, Georgia, Olanda, Belgia sau Germania. Ei bine, de prin 2000 și ceva, s-a întâmplat ceva și la juniori n-am mai reușit să batem aceste echipe de care am pomenit. Și asta a ridicat un semnal de alarmă. De asta spun că pe undeva era de așteptat să începem să avem probleme tot mai mari și la nivel de seniori. De altfel, ne-am și calificat cu greu la acest Mondial...
Că ai adus vorba, cum am ajuns la această ediție a Mondialului?
Păi, a fost exclusă Spania. Bine, și dacă nu era exclusă Spania, noi am fi mers în recalificări. Numai că era foarte greu și în recalificări. Pentru că ai fi dat de Statele Unite, de Kenya, în fine... Deci, după excluderea Spaniei, noi am mers direct la Mondiale, iar Portugalia a ajuns în recalificări, în locul nostru. Și a obținut și ea biletele pentru Mondiale.
Revenind la jucătorii noștri, deduc că avem o generație mai slabă...
Chiar acum citeam o analiză făcută de „L’Equipe“ despre cum de a ajuns rugby-ul românesc așa de rău. Iar autorul subliniază, printre altele, și faptul că jucătorii români nu mai sunt așa de bine reprezentați în campionatul Franței. Ca să înțelegi: în anii ’90, România avea cei mai mulți jucători de rugby în campionatul francez, de prima ligă vorbesc, după Franța și Noua Zeelandă! Ei bine, în momentul de față, România nu mai are niciun jucător în prima divizie în Franța. În divizia a doua sunt câțiva, vreo patru. Și abia din divizia a treia, care nu e profesionistă, e de nivel semiamator, abia de aici apar și mai mulți jucători români legitimați în Franța! Prin comparație, Georgia are 60 de jucători în primele două divizii din Franța. Păi, cu acești 60 de jucători îți faci vreo patru echipe de rugby. Și aici se face diferența! Jucătorii noștri, care provin din acest campionat intern sărăcăcios, cu echipe de amatori, ei au doar câteva meciuri pe an în care sunt supuși la un ritm cât de cât apropiat de ce se joacă în lumea bună a rugby-ului. Pe când echipele astea mari, Africa de Sud, Irlanda, Noua Zeelandă, Franța, Australia, ei bine, jucătorii lor evoluează săptămână de săptămână în ritmul ăsta, de la Campionatul Mondial!
Și ai noștri se feresc de transferuri în campionatele puternice sau n-au oferte?
Problema e că la noi au crescut salariile și ei preferă să joace în țară. În schimb, în trecut, jucătorii români, de „foame“ sau chiar din dorința de a progresa, erau nerăbdători să joace afară. Mergeau în Franța să joace într-un campionat de un nivel ridicat. Îți dau un exemplu: Marius Tincu, care n-a jucat la vreo echipă din București, ci la Universitatea Cluj. Ei bine, prin 2000, Marius Tincu a plecat la o echipă de liga a treia sau a patra din Franța. Și de aici, dornic de a progresa, a ajuns până la Perpignan cu care a câștigat titlul de campion al Franței! Și a ajuns, ulterior, internațional român, antrenor al naționalei. Iar asta arată că jucătorii noștri nu pot progresa aici, la noi, în campionatul intern. Nu că nu vor ei, dar, ca la fotbal, e o diferență uriașă de nivel competițional între ce se joacă la noi și ce se joacă afară, în Premier League, de pildă.
Deci, paradoxal, creșterea salariilor a fost un lucru rău pentru campionatul nostru de rugby...
Bine, era un lucru necesar din punct de vedere uman. Pentru că nu era normal ca niște jucători să câștige 500 de euro pe lună.
Și cu Tonga ne vom chinui...
Ironizând națională, unii au spus că era mai bine dacă nu ajungeam la Mondiale. Avem vreun câștig după această participare?
Păi, câștigul e că ești acolo, în prim-plan. Apoi, Federația Română de Rugby va primi niște bani, câteva zeci de mii de lire sterline, pe proiecte și datorită calificării la Cupa Mondială. Bani care, foarte probabil, se vor folosi pentru dezvoltarea acestui sport la noi. Și oricum, orice calificare, orice prezență la nivel înalt, e mai bună decât o necalificare. Uite, îți dau exemplul Italiei. E invitată la Turneul Celor 6 Națiuni. Unde e ciuca bătăilor! Dar primește 40 de milioane de euro anual pentru această participare. Păi, Federația Română de Rugby, cu 40 de milioane de euro pe an, ar avea cel mai mare buget dintre federațiile sportive din România! De asta spun, încă o dată, că oricând e mai bine să te califici, să joci la nivel înalt, în loc să stai acasă.
Cum vezi criticile la adresa președintelui federației, Alin Petrache?
La noi, în orice domeniu de activitate, primul vizat e președintele. Cred că am rămas cu acest reflex de pe vremea lui Ceaușescu. Pentru că Ceaușescu era și președintele României, dar și șeful partidului de guvernământ. Altfel spus, el centra, el dădea cu capul (n.r. – râde). Revenind la Alin Petrache, el e pus acum la zid. Eu mi-am dat seama însă de un lucru în decursul anilor. Asta după ce, la rândul meu, am criticat destui președinți de federație. Dar, treptat, mi-am dat seama că președintele e doar vârful aisbergului. Pentru orice eșec vina e împărțită. Președintele unei federații e ales de cluburi. Normal că, după ce ai fost votat, trebuie să satisfaci anumite interese sau nevoi ale cluburilor. Și ajungi, uneori, să iei decizii care să afecteze naționalele și să favorizeze cluburile sau anumite cluburi. Pentru că așa se întâmplă, pentru că suntem oameni... La nivel declarativ, toate cluburile vor ca echipa națională să fie victorioasă, însă, de cele mai multe ori, își pun interesul pe primul plan. Și așa ajungem să luăm decizii care afectează negativ naționala. Uite, îți dau și un exemplu.
Te rog...
În ultima perioadă, Mircea Paraschiv, fostul antrenor al naționalei, a avut niște ieșiri publice prin care a criticat aducerea jucătorilor georgieni în număr tot mai mare în campionatul românesc de rugby. A zis: Dar noi ce facem? Aducem jucători georgieni, le dăm bani și îi creștem ca să ne învingă, ulterior, cu naționala lor?! Iar federația a răspuns că nu le poate impune cluburilor să nu mai aducă georgieni. Asta e altă problemă a rugby-ului românesc. A ajuns un sport invadat de străini.
Batem Tonga duminică?
E o situație cam ciudată. Avem în naționala noastră patru jucători tongani naturalizați! Adică, vom încerca să batem Tonga cu tonganii (n.r. – râde). Tonga e un rezervor de jucători valoroși. Doar că jucătorii lor sunt indisciplinați tactic. N-au organizarea europenilor. Teoretic, la acest capitol, noi ar trebui să le fim superiori. Deci, dacă ne organizăm bine, atunci putem învinge Tonga. Oricum, o să fie un meci dur, de mare luptă, la fel de greu ca cele de până acum! Plus că au și ei jucători de viteză. Capitol la care noi suntem deficitari. E un meci deschis oricărui rezultat.
Se încarcă comentariile...
