Paștele copilăriei: cum petreceau sărbătoarea și ce tradiții respectau artiști ca Inna, Alina Manole sau Virgil Ianțu
0Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, rămâne pentru mulți una dintre cele mai de preț amintiri ale copilăriei.
În tumultul vremurilor pe care le trăim, în care bucatele sunt adeseori livrate de firma de catering, iar urările sunt mesaje redirecționate pe WhatsApp, bucuria sărbătorii renașterii și iubirii este totuși prezentă în rândul celor pentru care Paștele are o semnificație aparte. De la amintiri prețioase păstrate în suflet și-n fotografii vechi la mirosuri „capturate“ în minte, de la povești cu bunici buni și blânzi, la momente solemne și înălțătoare în biserică, de la tradiții păstrate cu sfințenie la mese îmbelșugate, despre Paștele de atunci și de acum au vorbit, în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, șase personalități.
Ana Barton, scriitoare
„Vedeam mesele întinse frumos, cu ouă roșii, cozonac și pască, cu flori de liliac puse-n carafe de porțelan vechi“
La noi acasă, Învierea Domnului a fost dintotdeauna cea mai mare sărbătoare a anului. Când eram copii, fratele meu, verișoarele noastre primare și cu mine mergeam în Vinerea Mare să ducem flori la biserică și să ne închinăm, „să ne dăm pe sub Masă“, cum se zicea. Apoi, ne frăsuiam pe lângă ai noștri, să vedem ce bunătăți ne-așteaptă la masa de Paști. Străbunică-mea, Vasilikia, avea grijă să ne povestească Evangheliile în fiecare an, în Săptămâna Mare.
La post nu ne puneau, dar eu am început să cer să-mi dea și mie mâncare de post, că eram intrigată că femeile familiei mâncau altceva. Era parcă mai bună mâncarea de post, se potrivea cu aerul care mirosea a verde și-a flori de Forsiția. Dacă Paștile veneau mai devreme în primăvară, ornam tortul cu flori roz din pomul nostru cel mai bătrân, din mijlocul curții, un păr care-și dă fructele coapte abia prin noiembrie și din care și-acum îmi dă pere doamna care a cumpărat acum mai bine de douăzeci de ani casa bunicilor mei.
Poate că atunci când eram foarte mici nu ne luau în Sâmbăta Mare la Înviere, dar eu așa îmi amintesc viața, cântând cu toată ne-urechea mea muzicală, dar cu tot sufletul „Hristos a înviat din morți/ Cu moartea pre moarte călcând/ Și celor din mormânturi/ Viață dăruindu-le“. Așa cânt și-acum, pluralul ăsta vechi îmi amintește de mine copil. Ne-aduceau acasă după ce luam Lumină, dar unii dintre ei se întorceau la biserică, pentru toată slujba, care se termina pe la cinci dimineața.
Noi, copiii, când veneam de la slujba de la miezul nopții, vedeam mesele întinse frumos, cu ouă roșii, cozonac și pască, cu flori de liliac puse-n carafe de porțelan vechi, pictate cu mâna. Nu ne culcam până nu ciupeam un pic din cozonac sau din pască, uneori chiar peste un pic. Nu de foame, de frumusețe. Și de fericirea sărbătorii.
Dimineața, când se trezea toată casa, o auzeam pe bunică-mea-ntrebând cu o mirare bine mimată: „Cine-a mâncat din pască și din cozonac?”. Atunci, străbunică-mea, care era soacra ei, apărea ca un duh din camera care-i purta numele – „la măicuța-mare“ – și zicea: „Maica Domnului, dragă. A venit după ce v-ați culcat voi, da’ eu eram trează, că sunt bătrână, nu-mi mai dorm zilele, câte-or mai fi“.
Am învățat să fac prăjituri când eram printr-a șasea și eram tare mândră când, de toate sărbătorile, treaba asta îmi revenea mie aproape în exclusivitate. Cozonac, însă, făcea numai bunica. Mami a învățat în anii din urmă, cred că-n 2020 a făcut primul ei cozonac, mereu s-a temut de aluatul dospit, ea e o mare meșteră la toate bucatele, aici însă cred că teama de-un posibil eșec a făcut-o să amâne atât. A fost primul nostru Paști neîmpreună, așa că mami, la 70 de ani, a făcut primul ei cozonac.
De vreo douăzeci de ani încoace, îl fac numai eu și-abia aștept s-ajung acasă, la ai mei, și să stăm cu toții, să bucătărim de dimineața până seara, să ne-amintim de când erau ei tineri, iar noi eram copii la bunici, să râdem și să plângem când trecem iar și iar prin viața noastră cu atâtea bucurii, cu bunicii care au fost Soarele și Luna pentru noi toți, apoi să mergem la biserică și să-i cântăm Luminii, care este Hristos, Mântuitorul Lumii.
Alina Manole, cântăreață
„Bunica mă învățase ca atunci când trecem pe lângă o biserică să fac cruce cu limba în cerul gurii“
În copilăria mea din vremuri comuniste, pregătirile pentru Paști însemnau post ușor, spovedanie șiagitația găsirii de ingrediente într-o piață care nu oferea nimic. Am aflat devreme ce înseamnă, pentru o familie care nu are rude la țară, contrabanda cu ouă, carne, făină, brânză de vaci, unt, stafide.
Primeam și eu o bucățică de aluat (ultima, dar special păstrată) pentru cozonacul copiilor, pe care îl învârteam după cum mă pricepeam. Știam că îl voi mânca fierbinte ca să confirm că e dulce și că are gust bun.
După ce se adunau toate, începea un soi de magie. Cozonacii și pasca se făceau sâmbătă devreme. Șoapte și lumină în bucătărie la ora 4.00 dimineața, candela aprinsă la icoană, focul în soba cu plită aprinsă special pentru ce urma, mirosul de vanilie și nuci prăjite, amestecul de ou și zahăr învârtit la mână până ieșea alb, crucea-pavăză pe aluat, tăvile mari unse și pudrate, așteptarea de copt. Până să iasă bunătățile aveam povești despre război și perioada foametei, când altfel erau sărbătorile.
Și se mai fuma o țigară (păcătoasă) și se mai făcea o cafea pentru a prinde puteri cât pentru toate tăvile ce așteptau focul. Primeam și eu o bucățică de aluat (ultima, dar special păstrată) pentru cozonacul copiilor, pe care îl învârteam după cum mă pricepeam. Știam că îl voi mânca fierbinte ca să confirm că e dulce și că are gust bun. Aveam misiune importantă! Puse în pături, „copturile“ aveau să aștepte întoarcerea de la slujba de noapte de la cimitir. Nu exista Paști fără să punem lumina mai întâi la mormintele alor noștri.
Noaptea Învierii avea ceva aparte, o eliberare și o uniune în același timp. Bunica mă învățase ca atunci când trecem pe lângă o biserică să fac cruce cu limba în cerul gurii. Comuniștii nu trebuiau să vadă practica evidentă a credinței în Dumnezeu. Numai noaptea Învierii schimba acest lucru. Atunci era liber la făcut cruce și mii de oameni, în cor, adunați lângă rădăcinile neamului lor cu cruci de piatră, cântau „Hristos a Înviat din morți!“. O singură noapte pe an nu mai existau restricții pe planeta mică a orașului mic în care m-am născut. Și era frumos să ies la oră târzie, copil fiind, și să păzesc lumina lumânării până acasă.
Și nu cumva să ne fi trezit duminică și să spunem vreun cuvânt înainte să ne spălăm pe față cu apa dintr-un bol în care erau ouă roșii și bănuț de argint! Gestul acesta era stâlp serios pentru sănătate și bunăstare!
Mai este ceva despre care trebuie neapărat să spun: salata de ouă cu hasmațuchi, tradiție de Paști în familia mea. Planta aceasta cu nume țopăit are gust de pătrunjel amestecat cu mentă. Tocată mărunt peste ouăle ciocnite și curățate cu degete colorate, alături de un fir de ceapă verde, ulei de măsline și lămâie, hasmațuchi aduce veselie la prânzul din ziua sărbătorii. Garantez asta!
Virgil Ianțu, prezentator TV
„În acea seară de Paște, ceva ne-a atins...“
Îmi face mare plăcere să îmi amintesc de sărbătorile pe care le petreceam acasă, la Timișoara. În familia în care am apărut, toate sărbătorile erau sfinte, prin ritual, dar și prin respectul pe care îl arătam sărbătorii respective. De altfel, la noi, și duminica era o zi sfântă, iar prânzul în familie este și astăzi, pentru mulţi dintre noi, o zi în care suntem împreună, orice ar fi.
De Crăciun, de Paște sau de Sfântul Nicolae, atmosfera era magică și învăluită în mister. Nu apărea niciun Moș cu barbă de vată care seamănă izbitor cu unchiul de la țară sau vreun coleg de serviciu de-ai mamei sau de-ai tatălui, care să rupă vraja, nici vreun Iepuraș chinuit, care și-ar fi găsit sfârșitul, mai devreme sau mai târziu, învăluit în usturoi. Totul se petrecea în mintea noastră de copii. Le mulțumesc părinților și fratelui meu pentru tot ce am trăit cât am fost împreună!
Îmi amintesc de o sărbătoare de Paște în care chiar s-a întâmplat ceva inexplicabil, magic. Locuiam în casa parohială, tatăl meu fiind preot; eu aveam vreo 5-6 ani, iar fratele meu vreo 15-16, și priveam pe geam oamenii care înconjurau biserica, în lumina superbă a lumânărilor. Pe fundal, auzeam o muzică ce venea nu știu de unde, iar brusc, totul se întâmplă cu încetinitorul. Parcă intrasem într-o lume miraculoasă, unde timpul nu există. Nu sunt nebun... sau, mă rog, poate sunt puțin, dar atunci nu eram. Am și acum imaginea în minte și frumos e că și fratele meu are aceeași amintire. În acea seară de Paște, ceva frumos ne-a atins, iar acea emoție nu-mi va dispărea din suflet niciodată.
Și astăzi, în familia mea, sărbătoarea de Paște este sfântă și sper ca tradiția acestor frumoase sărbători să fie transmisă mai departe și în familia fiicei mele, când o avea și ea copii, iar eu... sper, nepoți.
Marian Râlea, actor
„Citesc speranța în ochii oamenilor la slujba de Înviere“
În copilărie, mergeam la biserică toată Săptămâna Mare. Eram învățați să trecem pe la biserică cu flori, mai ales în Joia și Vinerea Mare, și să așteptăm astfelPaștele.Era o mare bucurie să facem ouă roșii, deși, în copilărie, în acea perioadă era dificil de sărbătorit Paștele. Însă părinții ne-au învățat să mergem la biserică, să respectăm tradiția și să facem așa încât Învierea Domnului să devină cea mai mare sărbătoare de peste an.
În Ardeal, după Înviere, în ziua de luni e o tradiție: stropitul fetelor. Mergeam la stropit, dar nici nu se punea problema de parfumuri scumpe, însă mi-aduc aminte clar și acum că era un recipient în formă de mașinuță, cu un parfum de nu puteai să-l suporți. Mergeam la fete, la colege, ele ne așteptau cu ouă și cozonac, iar noi ziceam: „Aveți o floare în casă? Am venit s-o stropim“.
Azi e frumos, pentru că lumea înțelege altfel decât atunci această sărbătoare, e un amestec de credință și de libertate. Citesc speranța în ochii oamenilor la slujba de Înviere de la Brașov, unde mă duc în fiecare an. Iar eu fac și acum ouă roșii.
Camelia Cavadia, scriitoare
„Mâncam cu toții la o măsuță joasă, în curte, printre fire de lalele și verdețuri răsărite peste tot“
Sărbătorile de Paște, petrecute la țară, erau pentru mine prilej de bucurie deplină, când nimic nu putea întuneca sentimentul de ÎMPREUNĂ. Bunicii, cu părinții și copiii laolaltă, natura despletită pe ulițele umede ori prăfoase, nebunia copacilor înfrunziți necugetat, boboci de flori grăbiți să plesnească, mirosuri discrete de zarzări și caiși, amestecate cu miresme învolburate ieșind în rotocoale din cazane; un adevărat festival al naturii explozive și-o bucurie de neținut în frâu, asta simțeam întotdeauna de Paște. Că era frig sau cald, ploua sau era soare, Paștele îl petreceam inevitabil la țară. Nu exista alternativă. Era totul atât de rânduit, încât nu puteam să separ în mintea mea de copil sărbătoarea de loc și locul de sărbătoare.
În Vinerea Mare, eu și sora mea ne duceam cu mamaia la biserică să trecem pe sub masă, iar în ziua de Paște ne hlizeam împreună cu copiii satului de mamaile îmbrobodite, ce nu conteneau cu rânduielile-n biserică. Luau de colo și puneau dincolo, acu’ aprindeau lumânarea, acu’ o stingeau, acu’ se-nchinau, acu’ îngenuncheau. Sărutau ba mâna preotului, ba icoanele, și întruna găseau ceva de făcut, doar-doar să nu stea liniștite.
Defilau una mai mândră ca cealaltă cu coșnițele îmbodobite cu ștergare țesute și cusute în mare parte chiar de mâna lor. Boboroadele sau azima făcute în cuptoarele din bătătură erau la mare căutare, la fel și colacii pe care îi plimbau pe deasupra mesei, de la unele la altele. Cu basmale legate sub barbă sau la ceafă, fie că erau tinere sau bătrâne, toate femeile din biserică arătau ferchezuite în ziua de Paște. Multe dintre ele purtau în ziua aceea haine noi, așa cum inevitabil ne „înnoiau“ și pe noi, de Paște, cu câte ceva de-mbrăcat.
În ziua aceea mă țineam după mamaia ca bobocul de rață după mamă, și oriunde se ducea ea, acolo eram și eu. Iubeam să merg cu ea prin vecini cu împărțanie și mă bucuram de tot ceea ce primeam înapoi. Pe lângă ouă roșii frumos încondeiate și-o strachină cu pilaf sau altă mâncare gătită, mamaia înfrumuseța coșnița cu câte-o ceșcuță de lut și-o floare ruptă din grădină.
Că era mușcată, zambilă sau lalea, coșnița parcă râdea la lume. Abia când terminam de împărțit ne așezam la masă. Mâncam cu toții la o măsuță joasă, în curte, printre fire de lalele și verdețuri răsărite peste tot, smulgând firele de ceapă sau salată direct din pământul reavăn și ne rugam să nu plouă măcar pe timpul mesei. Toate orătăniile se băgau în seamă cu noi, dar parcă dintre toate cel mai tare se-auzeau cucul și vrăbiile gureșe. În ciuda împotrivirii alor noștri, concursul de ciocnit ouă se încheia când nu mai rămânea nici măcar unul întreg și-abia atunci contenea și „Hristos a înviat/Adevărat a înviat“.
De Paște, amintirile dor mai mult decât de obicei, dar tot ele vindecă de dor
Cel mai frumos de Paște era când mergeam cu toții la Slujba de Înviere. Tata cânta cât îl țineau plămânii și umplea biserica cu vocea lui puternică și plină. Cânta de pe vremea când, orfan fiind, intrase copil de trupă într-o unitate militară. Preot sau dascăl, îi eclipsa pe toți cu cântul lui, care trecea din om în om, lăsând în fiecare dintre ei un pic din pofta sa de viață. Ca la un semn făcut de un dirijor invizibil, oamenii îl urmau și începeau să cânte-n cor „Hristos a înviat din morți/Cu moartea pre moarte călcând“. Era ceva atât de intens și de pur, că plecam cu toții vrăjiți de acolo, cu sentimentul că suntem mai ușori și mai buni.
Rând pe rând s-au dus bunicii, s-a dus apoi și tata și s-a mai dus și din farmecul sărbătorilor trăite la sat. Și, deși de câțiva ani încoace petrecem Paștele la sora mea, în curte, sufletul îmi tânjește după sărbătorile de atunci. Nu plângem doar după oamenii ridicați la ceruri, ci și după anii ce nu se vor mai întoarce niciodată, după perfecțiunea unor clipe absolut irepetabile. În preajma Sărbătorilor de Paște, mă gândesc la cei pe care i-am pierdut și simt că neuitarea e singurul lucru pe care îl mai pot face pentru ei.
Însă, sărbătorile de acum sunt cele de care își vor aminti copiii noștri mai departe și nu mai pot de drag când văd că tradiția de-a fi împreună e la fel de sfântă pentru ei, cum e și pentru noi. Îmi place să gătesc pentru tot neamul și mă dau peste cap să împlinesc dorințele tuturor, iar simpla lor vedere laolaltă e pentru mine cea mai bună răsplată. Îmi place felul ăsta de agitație sărbătorească, când farfuriile se plimbă de la o mână la alta, când fiecare spune vrute și nevrute, îmi place când râdem, povestim și ne aducem aminte. Îmi place gălăgia acestei zile și firescul cu care le facem pe toate.
De Paște, amintirile dor mai mult decât de obicei, dar tot ele vindecă de dor. Când închid ochii, bunicii sunt aici, mama și tata fericiți împreună. Între cei care mai suntem și cei ce-au dispărut se face punte și fiecare amintire pe care-o depănăm împreună e un drum cu două sensuri vegheat de Dumnezeu.
Inna, cântăreață
„Cântam în corul bisericii, așa că de Paște mergeam în fiecare an la biserică“
De Paște, ca și de Crăciun, petreceam cu familia acasă, atât cu părinții, cât și cu bunicii. Încercam și eu să le ajut pe mama și pe bunica atunci când pregăteau mâncarea specifică sărbătorilor, dar nu pot spune că mă pricepeam, de aceea, nici acum nu petrec timp în bucătărie de Sărbători, chiar dacă, în general, gătesc câteva feluri de mâncare vegane care îmi ies bune. Cântam în corul bisericii, așa că de Paște mergeam în fiecare an la biserică. O mică tradiție pe care bunicii m-au învățat-o în copilărie era ca în dimineața de Paște să mă spăl pe față cu apa în care am pus un ou roșu. Atunci când nu am concerte de Paște în afara României, petrec acasă, cu familia mea și cu iubitul meu.
Se încarcă comentariile...
