Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie: „Dacă cultura ar fi în vogă, maneliștii ar cânta din Dostoievski“ VIDEO
0Adrian Despot, solistul trupei Vița de Vie și unul dintre cei mai talentați și apreciați artiști din muzica românească, mărturisește într-un interviu pentru Weekend Adevărul, că actul creativ este centura sa de siguranță, iar noul album, ce a fost lansat pe 10 aprilie 2024, e unul greu ca mesaj.
Înființată în 1996 și având zece albume la activ, Vița de Vie este una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite formații de rock alternativ din România.
Caracterizată de un amestec unic de profesionalism, sinceritate și emoție, Vița de Vie este una dintre cele mai premiate trupe românești, fiind răsplătită de-a lungul carierei cu numeroase premii din partea industriei de specialitate.
De la „Rahova“, album de debut lansat în 1997, și până la „Lacrimă și Fier“, albumul ce a fost lansat pe 10 aprilie, Vița de Vie a rămas în topul celor care iubesc muzica rock.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, solistul și liderul formației Vița de Vie, Adi Despot (48 de ani), ia de mână adolescentul depresiv din copilărie, îl aduce la microfon și vorbește despre frică, anxietate și fragilitate, trăiri care au revenit odată cu pandemia.
De asemenea, tranșează societatea românească, de la industria muzicală și până la clasa politică, punctând pragmatic că nimic nu ar trebui să ne mire, căci politicienii vin din rândurile poporului, iar arta este doar satisfacerea unei nevoi.
Absolvent al secției de Pedagogie a Universității Naționale de Muzică din București și absolvent SAE Institute (School of Audio Engineering) – Köln (Germania), Adrian Despot este un interlocutor rasat, cu o minte strălucită și foarte mobilă. Este la superlativ, la fel cum e și când compune versuri și muzică.
În interviul exclusiv acordat pentru Weekend Adevărul, Adrian Despot a fost sincer, deschis, cu umor și multe replici memorabile. A vorbit deschis atât despre relația sa ca artist cu sunetele, cât și despre evoluția relației sale cu frământările și despre cât de des îi activează muzica memoria retroactivă. Un altfel de interviu cu un artist desăvârșit.
WEEKEND ADEVĂRUL: Pe 10 aprilie ați lansat albumul „Lacrimă și Fier“. Cum a fost procesul de creație la acest album comparativ cu precedentele albume?
ADRIAN DESPOT: Dacă plecăm de la premisa că fiecare album este o înscriere în jurnalul personal, „Lacrimă și Fier“ este despre ciudata perioadă 2020-2023, în care lumea pare că s-a întors cu susul în jos – pandemie, lockdown, școală online, industria de spectacole închisă, apoi război și toate implicațiile economice derivate din acest întreg complex de evenimente. E un album greu, din punct de vedere al mesajului, și e genul de album pe care a trebuit să îl scot odată ca să mi-l iau de pe umeri și suflet. Este superb și îngrozitor în același timp, a fost vital să îl fac, dar a durut ca naiba. „Lacrimă și Fier“ a fost sacul cu pietre pe care l-am cărat după mine în toată această perioadă. A venit momentul să îl las jos și să merg mai departe.
- Cum au influențat pandemia și războiul procesul creativ al trupei Vița de Vie pentru acest album?
Bizar. Deși am nevoie de izolare atunci când scriu, această formă de izolare impusă mi-a anihilat practic orice dorință de a scrie sau chiar de a pune mâna pe instrument. Apoi, când lucrurile s-au liniștit oarecum și am început să avem o oarecare noimă despre virus, guvernul a decis că industria de spectacole poate reprezenta un pericol pentru sănătatea publică, așa că ne-au blocat activitatea.
În 2020, după 24 de ani de cântat oamenilor săptămânal, am fost pus în fața situației de a nu avea voie să cânt. Fără o explicație logică și fără nicio urmă de estimare cât de cât coerentă a unei reveniri la normalitate. „Și acum ce facem?“ a fost întrebarea pe care a trebuit să o ducem în toată perioada asta.
Prima melodie compusă și lansată a fost „Fluturi“, târziu, în 2022. A fost nevoie de doi ani pentru a mă reașeza cu mine și gândurile mele la masă. Inevitabil, „Fluturi“ este un cântec care vorbește despre fragilitate și destin. Apoi a urmat „Nimeni, nimic“, un cântec aproape biografic, care spune povestea singurătății însoțite doar de o chitară și un caiet cu versuri. „Între valuri“ este al treilea cântec deja lansat în format single și, alături de „Lacrimă și Fier“, piesă care deschide și dă titlul acestui album, cele patru alcătuiesc baza și esența noului material Vița de Vie. Ar fi putut la fel de bine să se oprească aici, însă am ales să îl diluăm, adăugând alte trei melodii.
„Încerc să fac ordine în haosul din mine și sunt din ce în ce mai bun la asta”
- Cum ați descrie relația ca artist cu sunetele?
Crimă și pedeapsă (zâmbește). Am realizat cât timp pierd în căutarea sunetului perfect și cât de contraproductiv este lucrul acesta. Am strâns echipamente cât pentru șase vieți, crezând că îmi vor fertiliza creația. Cu toate astea, camera copilăriei mele de șase metri pătrați și prima mea chitară, Reghin, sunt și au rămas mental templul creativ din viața mea. Aveam nevoie de foarte puțin să fac muzică pe vremea aia, iar asta încerc să îmi reamintesc de fiecare dată când mă gândesc să îmi cumpăr o nouă chitară pentru a-mi stârni inspirația. Răspunsul este în suflet, nu în sunet, de asta are nevoie o melodie.
- Când v-a ajutat cel mai mult în mod creativ efervescența depresiei?
Așa m-am format din punct de vedere creativ, pe un fond adolescentin de depresie, acesta este motivul pentru care am simțit nevoia să pun mâna pe chitară și să scot cu ajutorul ei toată negura care îmi înconjura mintea și sufletul. Curios, poate din cauza asta, în jargonul muzical, spunem „lopata“ la „chitară“, nu m-am gândit niciodată la asta.
Cert este că tristețea îmi dă aripi, creativ vorbind, acolo mă simt acasă. Din cauza asta îmi este și greu să fac melodii vesele, parcă nu sunt ale mele... nu știu cum să zic, nu mă recunosc. Dar mă tratez, am început să mă satur de eterne filozofii adânci și acest perpetuu chin metafizic. E ca și cum aș încerca mereu să îmi cos inima cu un ac fără ață, nu rezolv nimic.
Frunzărind discografia Vița de Vie, am constatat că, deși o fac de aproape o viață, în continuare încerc să vindec adolescentul din camera aia despre care povesteam. Mi-am impus să mă cert, am început să îmi spun că prea mă alint și că trebuie să trec odată peste asta. Ăsta este și motivul pentru care am adăugat trei piese peste careul „Lacrimă și Fier“.
- Cât de des vă activează muzica memoria retroactivă?
Ca ascultător, mă duce în locuri și perioade. Stări, mai rar, pentru că mai mereu se activează analiticul din mine și sunt atent să descopăr lucruri noi în melodiile vechi. La mirosuri încă nu am ajuns – amintește-mi, te rog, să apelez la ajutor de specialitate dacă se ajunge acolo (zâmbește). În același timp, sunt mai degrabă în căutare de muzică nouă decât în reverie pe muzică veche. 90% din timp asta fac: ascult tot ce mișcă, fără să țin cont de gen sau perioadă. Ascult atât de multă muzică încât rar mi se întâmplă să țin minte numele autorului. Îl rețin doar dacă intenționez să mă întorc la el pentru aprofundare. Dar, de obicei, rețin toate detaliile unei prime audiții satisfăcătoare. Ora din zi, lumina de afară, locul și starea mea generală.
Muzica, „firul roșu al maturizării“
- „Totul te frământă / Încet și trist“, spuneți în melodia „Spre Paradis“ de pe „Rahova“, primul album al trupei. Cum a evoluat relația cu frământările între „Rahova“ și „Lacrimă și Fier“?
Încerc să fac ordine în haosul din mine și sunt din ce în ce mai bun la asta. Păstrez mereu un ochi deschis pe riscul de autoplagiere și încerc mereu, cu fiecare cântec, să fac un pas în față, componistic, liric și din punct de vedere al producției.
- Melodiile trupei Vița de Vie trezesc multe emoții. Ce artiști vă trezesc cele mai multe emoții?
De cele mai multe ori, momentele acustice, neîmpopoțonate, în care nu există niciun desiș orchestral care să obtureze accesul direct către sufletul cântecului. Emoția se naște din emoție, asta caut și asta încerc să dau mai departe.
- Cât de mult v-a maturizat actul muzical creativ?
Este chiar firul roșu al maturizării mele. Pentru că lumea, așa cum am văzut-o inițial, părea strâmbă și fără noimă, am încercat să îi dau un sens prin lentilele creative. În timp, am ales să nu mi le mai scot, iar acum fac deja parte din mine. E centura mea de siguranță, care face lucrurile din jur acceptabile.
O schimbare firească
- Spuneați la un moment dat că „Modul în care îmi fac arta nu este direct, ci prin metafore și alte sugestii“ – iar Vița de Vie chiar face altfel de muzică în cel mai bun sens, fără nimic prozaic. Cum ați reușit să vă pervertiți stilul muzical inconfundabil în cei 28 de ani de carieră, într-o Românie în care superficialul în muzică este în creștere, din păcate?
Este o decizie pe care am luat-o acum mult timp: să fac muzică după capul meu și nu după asemănarea eventualilor ei „clienți“. Muzica mea descrie modul în care eu văd lumea, interior și exterior. Este, în primul rând, despre mine, iar scopul ei este primordial, terapeutic, nu financiar. Superficialitatea despre care vorbești pleacă întotdeauna de la premise financiare. Dacă cultura ar fi în vogă și cititul mega-marfă, maneliștii ar cânta din Dostoievski. Lor nu le pasă ce cântă, atât timp cât încasează și „clientul“ le cumpără marfa. Asta este și cauza pentru care manelele, în particular, și muzica superficială, în general, nu pot fi blamate – ca în orice business, doar acoperă o nevoie.
„Oamenii cu instrumente au dispărut de la televizor, iar în locul lor au pus oameni cu platane”
- Am trăit mult timp într-o cultură a rockului. De ce, de mai mulți ani în România, trăim într-o cultură a DJ-ului?
Oamenii cu instrumente au dispărut de la televizor, iar în locul lor au pus oameni cu platane. Nu e nicio tragedie, e doar o roată care se învârte, și la propriu, și la figurat.
- „Sufăr îngrozitor de tare când văd oamenii că se poartă cu muzica exact cum te porţi cu o târfă“, declarați acum 12 ani într-un interviu. Cum ați caracteriza, în ansamblu, modul în care românii se poartă cu muzica la ora actuală?
În niciun caz unitar, oamenii au grade diferite de valorificare a lucrurilor care îi fac să se simtă bine, muzica, arta în general, fiind unul dintre ele. Unii nu ascultă muzică deloc. Alții, doar la petreceri. Alții merg la concerte. Alții învață să cânte la un instrument și încep să facă propria muzică. Aș putea spune că, pătrunzând miracolul muzicii și fiind atins de puterea ei și a cuvintelor care o acompaniază câteodată, sunt uneori dezamăgit de folosirea superficială a acestui cupaj care poate fi extraordinar. În același timp, oamenii pun apă în vin ca să bea mai mult, renunțând la gust pentru cantitate. Eu îl prefer sec.
- Cu toate că ați fost dezamăgit în repetate rânduri de cei aleși, ați declarat acum trei ani că mergeți de fiecare dată la vot și nu vreți să părăsiți țara. Cât de iritantă este întrebarea „Eu cu cine votez?“ la alegerile din acest an?
Mă țin departe de subiect ca să nu îmi crească pulsul. Am să iau decizia cu ștampila în mână, în cabina de vot. E drept că am obosit să îmi tot fie călcate în picioare speranțele, însă nu renunț.
- Cât de mult vă deranjează amatorismul egoist din politica românească? S-a acutizat acest amatorism?
Clasa politică nu poate fi decât un exponent al societății în care trăim. Politicienii nu vin din spațiu, vin dintre noi. Trăgând linie, ăștia suntem.
Se încarcă comentariile...
