Interviu Dintr-un „orfelinat al groazei“ la cinemaul britanic. Regizoarea Rachel Tâpârjan: „Femeile erau împinse cu forța spre maternitate ca într-o carte de Margaret Atwood“

„Atât de familiar“, documentar premiat de Institutul Britanic de Film, spune o poveste despre regăsirea familiei, dar și a propriului drum. Rachel Tâpârjan ne-a istorisit cum fetița lăsată într-un „orfelinat al groazei“ de o mamă prostituată – ea însăși devenită lucrătoare sexuală – a ajuns profesoară și regizoare de succes.

Rachel Tâpârjan a revenit în România pentru a-și căuta mama. Foto: Arhiva filmlui

Drama unei familii britanice, care-și pierde unica fiică, în mod tragic, într-un banal concediu, devine șansa la o viață mai bună a unei fetițe internate într-unul dintre „orfelinatele groazei“ din România. Decizia cuplului de britanici de a o înfia pe Raluca și a-i oferi o casă și numele de Rachel este primul act al unei povești adevărate pe care o istorisește, în documentarul „Atât de familiar“ („Something Familiar“), însăși fetița abandonată la naștere care a ajuns la maturitate să se lupte cu propriii demoni și cu întrebarea sfâșietoare: „de ce m-a abandonat?“. Filmul se depărtează de clișeul copilului crescut în puf, în străinătate, care își găsește familia săracă din România. Deși a ajuns într-o lume la care românii doar visau în anii ’90, viața din Marea Britanie a româncei a fost departe de a fi roz și, ca într-o tragedie greacă, Rachel ajunge lucrătoare sexuală, la fel ca mama și surorile ei. Trei surori crescute în medii diferite, de mamă, de bunică și de familia adoptivă, ajung în același punct – „De vină e natura sau mediul?“, se întreabă regizoarea.

Împreună cu Mihaela, o fată adoptată din același orfelinat, Rachel își găsește rudele din România, dar emoția întâlnirii este umbrită de secretele întunecate ale familiei. Abandonată de două familii, cea naturală și cea adoptivă, viața i-a fost salvată de prietenie și de educație, mărturisește ea pentru „Weekend Adevărul“. Prin „Atât de familiar“, Rachel transmite că, indiferent de cât de haotică, tumultoasă și dificilă este povestea oricui, aceasta poate fi rescrisă.

„Atât de familiar“, primul lungmetraj al regizoarei Rachel Tâpârjan (37 de ani), a obținut BFI & CHANEL Filmmaker Award, distincție prin care Institutul Britanic de Film recunoaște cineaștii cu viziuni artistice îndrăznețe și abordări neconvenționale. Pasionată de film, ea a realizat mai multe scurtmetraje. Este doctor în asistență socială și cadru didactic la Teesside University, în Middlesbrough, nord-estul Angliei, iar activitatea sa e concentrată asupra traumei și sprijinului acordat persoanelor vulnerabile. „Atât de familiar“, documentar produs de Monica Lăzurean-Gorgan, va avea premiera în cinematografele din România în 13 noiembrie.

„Weekend Adevărul“: Care a fost punctul de plecare al documentarului?

Rachel Tâpârjan: Punctul de plecare a fost momentul în care Mihaela m-a contactat și mi-a spus: „Nu mă cunoști, dar am fost adoptate în aceeași perioadă, din același orfelinat. Mă ajuți să mă întorc în România și să-mi găsesc familia?“. Acesta a fost începutul, acum șase-șapte ani. Aveam de gând să fac un film de casă, doar pentru ea, doar s-o urmăresc și s-o ajut să documenteze lucrul uimitor pe care îl făcea. Apoi mi-am zis: „Poate ar putea ieși un scurtmetraj“. Apoi m-am gândit: „Poate ar putea fi un film întreg despre istoria României și circumstanțele adopției Mihaelei“. În cele din urmă, a devenit un film despre mine și Mihaela, despre încercarea noastră de a afla ce s-a întâmplat cu familiile noastre și care au fost circumstanțele nașterii și adopției noastre.

Când și cum ai aflat că ai fost adoptată?

Am știut dintotdeauna. Am o altă culoare decât părinții mei adoptivi. N-a existat niciun moment în care părinții mei adoptivi să-mi spună: „Nu ești copilul nostru adevărat“. În plus, un copil poate înțelege că e adoptat. Știam că m-a născut în altă parte și am fost luată de acolo de părinții mei adoptivi. Ca asistent social, eu ajut copii de numai 5 ani să vorbească despre mama lor biologică și despre mama lor adoptivă și, da, se poate explica într-un mod adecvat vârstei.

„Eram ținta ironiilor la școală“

Ce știai despre România?

Imaginea mea despre România era imaginea pe care mass-media din Europa de Vest o avea despre România. Am văzut acele documentare oribile încă de când eram foarte mică, 5-6 ani. Vedeam România ca pe un loc poate înfricoșător, pentru că în documentare arăta așa. Era prezentată dintr-un anumit unghi. Știam că am pielea închisă la culoare. Știam că vin dintr-un loc înfricoșător, unde oamenilor nu prea le plăceau copiii. Adulții din viața mea îmi aminteau acest lucru permanent. Oricând era ceva despre România la televizor mi se spunea: „Hai să vezi, e despre țara ta, România“. Și, de fapt, eu voiam să fiu britanică, voiam să fiu ca toți ceilalți, să mă integrez. Dar nu eram ca toți ceilalți. Eram singurul copil cu pielea închisă la culoare din școala mea primară. Eram singurul copil român din școala mea primară. Am trăit cu ideea că „sunt un copil român“. Când aveam 6-7 ani existau campanii caritabile. Era o emisiune la TV, Blue Peter, care în fiecare an dona bani României. Copiii de școală primară erau publicul lor țintă. Așa că, în fiecare an, la școală, eram ridicată în picioare și pusă să stau în fața tuturor elevilor, iar învățătoarea spunea: „Dăruim cutiile noastre cu daruri și banii noștri României, iar acesta este un orfan român“. Deci da, știam că sunt româncă, bineînțeles că știam, pentru că nu m-a lăsat nimeni să uit acest lucru.

Cum te-a făcut acest lucru să te simți?

A fost foarte, foarte rușinos. Acum înțeleg că România este un loc foarte frumos, cu oameni frumoși, dar atunci nu știam asta. Așa că, să fiu asociată cu România nu a fost grozav pentru mine, pentru că eram ținta ironiilor la școală, eram agresată. Se uitau de sus la mine. Multiculturalismul și deschiderea de acum față de străini nu existau atunci. Trăiam într-un orășel din nord-est, nu foarte diferit de Brăila, orașul de unde provine familia mea naturală. E un oraș vechi, care a fost cândva dezvoltat și acum se destramă. Oamenii când aud că am crezut în Anglia spun: „Aaa, frumos, Londra“. De fapt, am crescut într-un orășel prăfuit din nord, într-o zonă defavorizată.

Regizoarea a filmat încercarea de a-și găsi familia din România. Foto: Arhiva filmlui

Îți amintești ceva despre perioada scurtă petrecută în România?

Nu. Aveam mai puțin de doi. Există ceva numit memorie implicită, care cred că este ceea ce mi s-a întâmplat când am mers la orfelinat. Nu am avut amintiri, dar am simțit un val de emoție acolo. Deci nicio amintire, nicio imagine, doar un val de emoție care m-a făcut să simt că mă prăbușesc, genul acela de senzație pe nu o pot explica. Știu doar că am simțit-o. Poate e memoria implicită, nu știu, dar am simțit ceva. Și Mihaela a simțit ceva. E un mister. Am fost acolo cândva, acolo ne-am început viața.

Una dintre temele pe care le atingi în documentar este situația din orfelinatele din România. Ce te-a impresionat cel mai mult din ceea ce ai aflat despre acestea în cercetarea pe care ai făcut-o?

Cred că lucrul pe care nu l-am putut înțelege pe deplin sau care m-a șocat foarte tare a fost felul în care erau tratate femeile în timpul regimului comunist în legătură cu maternitatea. Mi s-a părut incredibil să aflu cum erau împinse femeile cu forța, cu brutalitate spre maternitate, era ca ceva dintr-o carte de Margaret Atwood. Apăreau oameni la locurile lor de muncă pentru a le examina fizic, uneori erau medici, alteori nu erau medici. Femeile se confruntau cu o presiune uriașă. Mi s-a părut foarte șocant. Nu cunoșteam această parte a poveștii. Văzusem imagini cu orfelinatele, cu copiii, dar nu văzusem prea multe despre mame. Nu știusem niciodată cu adevărat această parte a istoriei. A fost trist, și șocant, și foarte relevant când ne gândim la autonomia femeilor acum, în întreaga lume, și la ce se întâmplă cu drepturile reproductive. Mi se pare uimitor cât de mult a evoluat România din acest punct de vedere, pentru că această perioadă, din punct de vedere istoric, a fost atât de recentă.

Victimă colaterală

În documentar ai menționat că ai pornit să faci acest film în speranța de a-ți găsi familia, mama. Care a fost relația ta cu familia din Anglia?

Din păcate, părinții mei adoptivi nu prea au avut grijă de mine în perioada adolescenței. Nu am mai fost familie unită. De la o vârstă destul de fragedă am fost singură pe lume. Eram și adoptată, așa că oricum nu eram cu adevărat a lor de la început.

Există familii în care copiii adoptați simt că fac parte din familie...

E greu să simți că faci parte din familie când ești dată afară din acea familie la 14 ani. E un lucru delicat. A fost foarte greu cu părinții mei adoptivi și am tot încercat să repar lucrurile și să am o relație cu ei, dar a fost foarte, foarte dificil pentru ei și pentru mine. Deci, din păcate, nu a fost un caz de genul „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“. E trist, dar asta se întâmplă uneori în familiile adoptive.

Când au început problemele cu familia ta?

Pe măsură ce mă apropiam de vârsta la care fiica naturală a părinților mei a murit, adică 14 ani, totul a început să se destrame. Acum speculez, dar cred că părinții mei adoptivi au fost afectați de faptul că eu deveneam adolescentă și acest lucru îi speria suplimentar, pentru că ultima dată când au avut o adolescentă în casă, ea a murit brusc (n.r. – fiica lor a făcut atac de cord când erau în concediu). Și cred că conflictul, pierderea, durerea, lucruri care nu fuseseră procesate până atunci ieșeau la suprafață. Marea mea întrebare a fost „de ce nu au putut face față unei adolescente?“, pentru că nu făceam nimic nebunesc, erau discuții normale pentru adolescenți.

Există un monolog foarte interesant în documentar despre faptul că a fi adoptate definește cumva ceea ce tu și Mihaela ați devenit. Mihaela chiar spune că în momentul în care a descoperit că a fost îmbrățișată și iubită încă de la naștere, a avut brusc revelația că, de fapt, nu mai este specială și că nu mai există niciun motiv anume pentru a se simți diferită. Tu te-ai simțit diferită?

Da, în film, Mihaela vorbește despre anumite trăsături sau aspecte ale personalității ei sau dificultăți pe care le-a avut, de exemplu, menționează că nu-i place să fie atinsă de străini. Scuza ei pentru asta era: a fost lăsată în orfelinat chiar după naștere și nu a avut parte de iubirea mamei. Dar când a aflat că nu fusese dusă în orfelinat chiar după naștere, că mama ei o ținuse în brațe și o iubise o perioadă, a avut o revelație: „acum trebuie să rescriu toată povestea“, iar apoi intervine vocea mea din off și speculez întrebând: „oare asta înseamnă că nu mai ești specială?“. E o întrebare. Toți facem asta în viața noastră. Ne spunem „sunt așa pentru că nu mă înțeleg cu tatăl meu“ sau „sunt așa pentru că mi-am rupt brațul când aveam trei ani“. Ce se întâmplă dacă afli că istoria ta nu e ceea ce credeai? Atunci trebuie să faci toată această reevaluare a personalității tale, ceea ce e destul de dezorientant.

Rachel l-a găsit pe fratele ei. Foto: Arhiva filmlui

Tu ai fost nevoită să-ți rescrii istoria după ce ai aflat despre familia ta?

Acel aspect al poveștii mele nu s-a schimbat prea mult. Lucrurile pe care le-am aflat au confirmat mai degrabă lucruri pe care le știam deja sau le bănuiam. De exemplu, faptul că mama mea era lucrătoare sexuală, că surorile mele au fost forțate să fie lucrătoare sexuale, nimic din toate astea nu m-a surprins enorm. Era mai degrabă o confirmare. Nu mergea împotriva a ceea ce știam, pe când Mihaela a avut un parcurs destul de diferit, pentru că ea a găsit o familie, mătuși, care au primit-o cu căldură și a aflat că a fost un set de circumstanțe foarte diferit.

 „Alegerile pe care le facem nu sunt o oglindire a părinților noștri“

Cum ți-a venit ideea de a distribui mai multe actrițe în rolul mamei tale naturale, care a murit între timp și căreia n-ai avut ocazia să-i pui întrebările pe care le-au ținut în tine în toți anii aceștia? Care a fost scopul acestui exercițiu?

A fost lucrul meu preferat de făcut în timpul filmărilor la documentar. Ideea mi-a venit la TIFF, în Cluj. Am fost la festivalul de film cu șase sau șapte ani în urmă pentru a-mi cunoaște producătorul. Am vorbit la telefon cu Monica Lăzurean-Gorgan și ea a spus: „Vino să mă cunoști. O să fie frumos. Vino să vezi festivalul“. Când vorbeam cu ea pe o terasă din Cluj, o altă doamnă ni s-a alăturat. Ana, o regizoare din România. Stătea cu noi, vorbeam, și dintr-o dată mă uit la ea și mă gândesc: „ar putea fi mama mea“. E chestia aceea amuzantă pe care o fac copiii adoptați, se uită la oamenii din jur și întreabă „ești cumva sora mea?“, „esti fratele meu?“. Când m-am întors în apartamentul meu cu prietena mea, i-am spus: „Dacă nu pot vorbi cu adevărata mea mamă biologică, deși am atât de multe întrebări pentru ea, poate că aș putea să le pun aceste întrebări altor femei și le-aș putea cere să se prefacă a fi mama mea“. Sunt mai multe documentare care au folosit actori. Există precedent. Ideea a venit foarte devreme, dar am filmat-o foarte târziu pentru că aveam nevoie de bani. Cred că posibilitatea de a pune acele întrebări și de a primi răspunsuri oferă publicului o experiență mai profundă. Fără acest episod, era un film în care Rachel nu-și poate găsi mama. Cred că e mult mai interesant un film în care Rachel își găsește mai multe mame. Acele actrițe care au jucat rolul mamei mele reprezintă, de fapt, arhetipul mamei.

Rachel a „angajat” mai multe mame pentru documentar. Foto: Arhiva filmlui

Cum ai găsit actrițele care joacă rolul mamei tale?

Toate sunt actrițe române pe care nu le-am întâlnit înainte de filmare. Am insistat ca producătorii să se ocupe de casting, pentru ca întâlnirea să se simtă reală, să fie un fel de surpriză. Eu le-am dat un o descrie sumară, foarte vagă: sunt trei fete și un băiat, un soț în închisoare, o fată adoptată. Erau informații fragmentare. Restul personajului și ce spune el au trebuit să-l intuiască și să folosească discuția cu mine pentru asta. Au jucat destul de diferit, ceea ce a fost foarte frumos. Au făcut o treabă fantastică și mi-au plăcut mult.

Care dintre „mame“ a avut cel mai puternic efect asupra ta?

Ozana, cea care apare chiar la începutul filmului, mi-a plăcut pentru că a fost foarte autentică. Ea a fost mai rece, mai dură și m-a contrazis de mai multe ori. Mi s-a părut că s-a simțit foarte reală discuția cu ea. Celelalte au fost foarte calde. Ozana a fost cea care a abordat o atitudine mai distantă. Mi-a plăcut să lucrez cu toate, din motive diferite, dar în cazul Ozanei a existat ceva foarte autentic în abordarea ei.

A fost chiar o actriță care a început să plângă...

Da, au fost lacrimi reale. Elena a început să plângă. Mi-a plăcut enorm să lucrez cu ea, pentru că avem o dinamică anume: ambele eram în rol, apoi eu spuneam „Stop!“ și ea se relaxa și redeveneam pur și simplu doi oameni care stau de vorbă, doar că eu rămân în rol, pentru că sunt în continuare „copilul“, iar ea nu mai este „mama“. Așa că ea se relaxează și-mi spune: „Nu știu de ce am plâns, poate tu m-ai făcut sau discuția, dar am simțit ceva“. Ador asta. Îmi place când granița dintre ficțiune și realitate devine permeabilă. Mi-a plăcut mult acel moment, pentru că le-a atins profund pe toate. Au trăit toate în acele vremuri în care astfel de lucruri se întâmplau destul de des, cu siguranță au prietene care au trecut prin astfel de situații sau cunosc, probabil, alte femei care s-au aflat în asemenea circumstanțe, chiar dacă ele însele nu au pățit-o. Le-a afectat cu adevărat.

„Acest ideal al Occidentului trebuie nuanțat“

În prima discuție pe care ai avut-o cu una dintre „mame“, ea ți-a spus că nu știi ce vorbești când spui că poate ți-ar fi fost mai bine acasă în România decât adoptată în Anglia. Cred că astfel gândesc mulți români despre copiii adoptați în străinătate, anume că au avut norocul să crească într-o țară dezvoltată și a avut o viață grozavă. Ce crezi că pierde ceva din vedere asemenea perspectivă?

Înțeleg de ce gândesc oamenii așa. I-aș încuraja să gândească poate într-un mod mai realist sau poate mai nuanțat. Și în România unele familii au situații mai bune decât celelalte, unii oameni sunt mai norocoși decât alții. Același lucru se poate spune despre Anglia și despre Occident. Acest ideal al Occidentului trebuie nuanțat. Sunt locuri cu probleme mari și acolo, doar că în alt fel – poate în moduri diferite, poate cu alte presiuni. Dar da, abuzul tot se întâmplă, neglijarea tot se întâmplă, destrămarea familiei tot se întâmplă, părinții sunt stresați și acolo. Lucrul pe care l-am avut în plus a fost condițiile materiale ale părinților mei adoptivi, care au fost absolut mai bune decât condițiile materiale ale familiei mele biologice. Absolut. Tatăl meu biologic era în închisoare. Mama mea încerca să se descurce singură. Acum știm că practica munca sexuală, o chestiune foarte riscantă. Ar fost un mediu foarte rău pentru copii. Dar cunosc români de vârsta mea care au crescut în familii destul de sigure, de frumoase. Înțeleg că au existat diferențe structurale între România și Anglia. Dar există și multă complexitate în ambele contexte, din motive diferite.

Una dintre întrebările esențiale la care ai vrut să găsești răspuns a fost „de ce am fost abandonată?“. Cum ar fi afectat acest răspuns poziția ta față de mama ta, față de familie?

Cred că, de fapt, n-am aflat „de ce-ul“. Încă nu știu exact. Eram foarte curioasă de viața mamei mele și despre circumstanțele în care a trăit. Acesta a devenit un aspect foarte important, dar și foarte dificil, pentru că nimeni nu voia să vorbească despre ea. Doar una dintre surorile mai mari, Ana, a vorbit despre mama în termeni foarte duri. Și atunci am început să-mi dau seama: poate acesta este secretul pe care toată lumea îl ocolește. Toată lumea a evitat subiectul, pentru că nu vor ca eu să am o astfel de imagine despre mama mea. Cred că pentru Romeo, unchiul meu, și pentru Alex, fratele meu, fiind amândoi bărbați, lucrurile erau văzute diferit, pentru că este ceva extrem de rușinos și de stânjenitor. Nu știu dacă e vorba de o diferență între perspectiva unei femei și cea a unui bărbat. Dar eu n-am privit niciodată faptul că mama a practicat prostituția ca pe o sursă de rușine. Ceea ce m-a tulburat cu adevărat a fost modul în care acest lucru le-a afectat pe Ana și pe Marița, care au devenit și ele, la rândul lor, lucrătoare sexuale. Cum le-au influențat acțiunile ei viața, asta a fost tragedia, pentru mine. Partea tristă a fost să aflu cât de grele au fost viețile lor, nu faptul că mama, ca adult, a practicat prostituția pentru a-și întreține familia – pentru mine, asta nu e un motiv de rușine. Sunt convinsă că mama a fost mai mult decât ceea ce mi s-a spus, pentru că fiecare om este complex, nu-l definește un singur lucru.

Sora ta, Ana, a povestit lucruri teribile, inclusiv că mama ta o obliga pe ea și pe sora ei, să se prostitueze, o bătea și o trimitea la cerșit...

Ana avea o poveste pe care și-a dorit foarte mult să o împărtășească. A vrut neapărat să ne spună: „Uitați, așa au stat lucrurile. Așa a fost pentru mine“. Fratele meu are o perspectivă complet diferită. El nu acceptă deloc versiunea Anei asupra realității. În schimb, sora mea cea mai mare, Marița, a confirmat tot ce a spus Ana, deși ea nu a vrut să apară în film. „Totul e adevărat pentru că mi-a făcut și mie același lucru“, mi-a spus Marița. Dar fratele meu are nevoie de o altă imagine a mamei. Are nevoie de o viziune mai pozitivă despre ea. În plus, el a avut o relație mai bună cu mama pe când era copil așa că îl doare să audă astfel de lucruri despre mama. Fratele meu ar fi putut să spună tot ce dorea despre mama, cu mai multe detalii, dacă ar fi vrut. Dar el nu este la fel de deschis ca surorile mele, e ceva mai rezervat; apare în film exact atât cât a vrut el să apară, și asta e tot. Nu putem forța oamenii, nu-i așa?

„Toate trei surorile am fost exploatate sexual“

În documentar ai menționat că ai vrut să afli cu cine semeni. Ai aflat până la urmă?

Da, cred că da. Cred că fratele meu m-a ajutat destul de mult în privința asta. Adică, prin prezența lui fizică... îmi dau seama că seamăn cu el. Niciunul dintre noi nu seamănă prea tare cu mama. Semănăm mult cu tata. Știu asta acum, pentru că am fotografii cu el. Ana, în schimb, e copia fidelă a mamei. Alex îmi spune că semăn foarte mult cu tata. Și unchiul Romeo spune același lucru, dar... asta e tot ce știu. Neavând ocazia să-i cunosc pe mama și pe tata și să-mi formez propria părere, mă bazez pe opiniile altora.

Cum a fost pentru tine să afli lucrurile acestea nu tocmai plăcute despre părinții tăi?

Nu a fost o surpriză pentru mine faptul că tatăl meu era în închisoare. Știam asta pentru că în documentele de adopție se menționa acest lucru; exista ideea că el nu m-a recunoscut ca fiind copilul lui, dar, de fapt, nu e adevărat. M-a recunoscut, dar fiind în închisoare, nu a putut să ia parte la proces. Doar pentru că era în închisoare nu înseamnă că nu era un om plăcut. După câte se pare, avea și calități bune, iar oamenii vorbeau cu multă afecțiune despre el; dar da, era și un fel de infractor mărunt, ca să supraviețuiască. Iar mama mea a luat niște decizii catastrofale, dar sunt sigură că avea și ea calități bune. Așa că, mă simt împăcată cu asta. Alegerile pe care le facem nu trebuie neapărat să fie o oglindire a părinților noștri. Putem schimba scenariul. Asta nu te definește ca om.

Rachel a descoperit lucruri neplăcute despre părinții ei. Foto: Arhiva filmlui

Care dintre rudele tale din România ți-a lăsat cea mai puternică impresie?

Toți mi-au lăsat o impresie puternică. Prima persoană pe care am cunoscut-o a fost unchiul Romeo, apoi i-am cunoscut pe Alex și pe Ana; toți trei m-au marcat profund. Romeo a murit între timp. Filmul îi este dedicat lui. Dar țin legătura cu Ana și Alex tot timpul. Ei continuă să aibă un impact asupra mea.

Simți cu adevărat că îți sunt frate și soră?

Da. Alex a venit să locuiască cu mine o vreme, când a trecut prin momente dificile. Am adus-o și pe Ana să locuiască cu mine o perioadă, când și ea trecea prin momente grele. Așa că am petrecut perioade destul de intense alături de ei; e o situație plină de contradicții, dar simt că încep să-i cunosc. Pot să spun că am câștigat un frate și o soră, cu siguranță.

„Prietenia și educația mi-au salvat viața“

În documentar vorbești despre împrejurările în care tu ai devenit lucrătoare sexuală, la fel ca mama și surorile tale, și te întrebi dacă este ceva în sânge, o traumă care a fost transmisă de la mama voastră...

În comentariul audio din film există un moment în care pun o întrebare – și a fost foarte important pentru mine să o formulez sub formă de întrebare, nu ca pe o afirmație. Întreb „există ceva în sânge?“ pentru că este exact întrebarea pe care cred că și-o pune publicul în acel punct al filmului: oare există o componentă biologică? E vorba de natură sau de mediu? Vreau să ridic această problemă în acel moment al filmului, pentru că simt că este întrebarea pe care și-o pune privitorul în timp ce urmărește filmul – este o situație incredibilă pentru toate cele trei surori. Toate trei am fost exploatate sexual în adolescența timpurie, toate trei am trecut prin același tip de traumă, deși nu am crescut împreună. Marița a fost crescută de bunica noastră, Ana de mama noastră, iar eu am fost crescut în Anglia. Așadar, de ce s-a întâmplat asta? Într-un fel, mă interesează ideea de epigenetică, ideea influenței ADN-ului asupra vieții. Cum sunt transmise genetic adversitatea și trauma? Nu am răspunsul, dar mă preocupă foarte mult această chestiune. De asemenea, există și latura ce ține de educație, de mediul în care ai crescut. Ai putea spune că toate surorile am fost, într-un fel sau altul, tratate necorespunzător de o mamă. Poate că acest aspect joacă un rol uriaș în modul în care au evoluat lucrurile. Nu știu. Probabil este o combinație a ambelor: natură și mediul.

„Suntem ființe umane complexe“

Una dintre ultimele scene, când tu îți obții doctoratul, ne arată că mediul a învins.

Da, doctoratul ține de oportunitățile pe care le-am avut în viață. Cunosc oameni care provin din medii extrem de dificile și care au avut realizări remarcabile; pe de altă parte, cunosc oameni care au provenit din medii foarte bune, dar care au ajuns dependenți de droguri. Ce anume face diferența în viața unui om? Cum se face că două persoane, care au avut un început de viață similar, continuă atât de diferit? De ce una ajunge neurochirurg, iar cealaltă ajunge fără adăpost și dependentă de substanțe? Mi se par fascinante aceste diferențe individuale. Educația a jucat un rol uriaș, servind drept plasă de siguranță pentru mine. Chiar și atunci când lucrurile nu mergeau bine în viața mea, am continuat să mă ocup de școală, de studii. În schimb, Ana, prin comparație, nu a mers niciodată la școală. Mama ei o retrăgea mereu de la cursuri ca să meargă la cerșit pe străzi. Nu a avut niciodată șansa să învețe... imaginează-ți ce ar fi putut deveni.

Cum ai reușit să treci de la o viață cu probleme foarte mari la ceea ce ești acum: profesoară la universitate, ai o slujbă importantă, ai un film premiat?

Cele două lucruri care mi-au salvat viața au fost prietenia și educația. M-am bazat foarte mult pe prieteni. Am fost mult timp fără adăpost, mă mutam dintr-un loc în altul, stăteam pe la diverși prieteni; în același timp, am avut și educația. Aceste două elemente au fost ca o ancoră, o plasă de siguranță în viața mea. Fără ele, cu siguranță nu aș fi ajuns unde sunt astăzi.

Cu ce gânduri ai rămână să aibă publicul după vizionarea acestui documentar?

Chiar dacă viața ta este haotică, tumultuoasă, dificilă, chiar dacă ai avut un început greu și te-ai confruntat cu multe probleme, există totuși bucurie, există speranță. Există oportunități și poți, în continuare, să creezi ceva. Nu e vorba doar despre a afla informații despre tine, e vorba despre cum poți construi pe baza acestor informații o poveste cu care să poți trăi. Pentru că și alții pot crea povești despre tine, povești care pot fi extrem de dezumanizante, stigmatizante. Uneori, oamenii își doresc, într-un fel, să rămâi blocat în rușine și traumă, dar tu te poți ridica deasupra acestor lucruri și-ți poți crea o poveste despre propria identitate, o poveste în care să te simți bine. Și poți face asta chiar și în timp ce treci prin acele stări. Nu există un moment în care să spui: „Gata, m-am vindecat, acum sunt bine“. Procesul de învățare nu se oprește niciodată, dar, cu toate acestea, poți crea lucruri noi. Poți stabili conexiuni cu oamenii. Poți simți bucurie. Te poți distra, chiar și în mijlocul haosului. Și cred că am vrut, pur și simplu, să redau umanitatea acestei povești. Nu vreau să dezumanizez România. Nu vreau să-i dezumanizez pe cei care au crescut în orfelinate, pe cei care au fost adoptați. Cu toții suntem ființe umane complexe. Nu suntem definiți de un singur aspect al vieții noastre.