Prof. dr. Cristian Serafinceanu, medic primar de diabet, nutriţie şi boli metabolice: „Scăderea bruscă a glicemiei e o experienţă cumplită“

METABOLISM Profesorul doctor Cristian Serafinceanu, preşedintele Societăţii Române de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, a explicat pentru „Weekend Adevărul“ ce presupune pentru un copil sau un adolescent viaţa împreună de diabetul de tip 1, o boală autoimună care afectează aproximativ 3.000 de tineri pacienţi în România.

Diabetul de tip 1 este o afecţiune medicală autoimună care poate apărea şi la sugari şi care debutează brutal, cu simptome severe, necaracteristice şi fără ca diagnosticul să poată fi pus dinainte. Cu cât vârsta pacienţilor este mai mică, cu atât problemele sunt mai complicate: copiii nu înţeleg şi, de cele mai multe ori, suportă cu dificultate rigorile pe care le presupune managementul acestei afecţiuni medicale, iar părinţii sunt siliţi să lupte fără oprire pentru ca boala micuţilor să fie ţinută în frâu şi să progreseze cât mai lent. Recent, Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice a început o campanie de strângere de fonduri pentru achiziţionarea unor aparate care să îmbunătăţească substanţial calitatea vieţii copiilor cu diabet de tip 1 şi care acum nu sunt asigurate prin sistemul naţional de sănătate. Este vorba despre aparate care monitorizează glicemia fără înţepături, în condiţiile în care un copil cu diabet de tip 1 ar trebui să se înţepe şi de 4 ori pe zi pentru a-şi evalua nivelul de zahăr din sânge.

Weekend Adevărul: Care ar fi cea mai simplă definiţie e diabetului de tip 1?

Prof. dr. Cristian Serafinceanu: Ar trebui să inventez una pentru că nu există.

Totuşi...

Simplu spus este o boală autoimună, o boală în care celulele secretante de insulină din pancreas sunt distruse integral printr-un mecanism autoimun. Adică există o agresiune a organismului impotriva propriilor sale structuri. Distrugerea celulelor Beta duce la deficit absolut de insulină şi, de obicei, debutează brusc, brutal, prin ceea ce numim cetoacidoză diabetică inaugurală.

Ce înseamnă acest lucru?

Apare o  manifestare ale cărei simptome durează de obicei câteva săptămâni: o creştere semnificativă a volumului de urină – deci poliurie – pacientul respectiv elimină cantităţi mari de urină 5 litri, 10 litri, pe zi. Prin urină se pierde glucoză foarte multă, evident că, la o asemenea pierdere de apă din organism, apar simtomele deshidratării – adică sete intensă şi ingestie mare de lichide, uscăciunea gurii, a mucoaselor, în general, scădere în greutate şi o astenie tot mai accentuată. Pacientul zace şi se simte tot mai lipsit de putere. Cam acestea ar fi simptomele cardinale ale bolii.

Mai sunt şi altele?

În momentul în care o definim ca comă diabetică sau cetoacidoză diabetică severă pe lângă acestea mai apare un miros specific, o halenă cu miros de mere stricate – miroase acetona eliminată prin respiraţie. Apare o respiraţie modificată, foarte amplă şi rară, respiraţie acidotică şi pacientul este în pericol din cauza dezechilibrelor majore metabolice din organism: scade potasiul, sodiul, glicemia asta foarte mare afectează toate organele şi este o urgenţă medicală.

Aceasta înseamnă că diabetul de tip 1 nu poate fi diagnosticat decât în fază critică?

De obicei. Pentru că este foarte greu de stabilit un diagnostic dinainte. Simptomele sunt necaracteristice şi puţini pacienţi se prezintă la medic pentru că urinează prea mult sau pentru că le e sete. Sau când se prezintă nu se gândeşte nimeni la diagnosticul de diabet. De obicei, debutul clasic este prin această comă diabetică.

Poate apărea la orice vârstă

La ce vârstă apare diabetul de tip 1?

Clasic, se spune că apare la copii şi la tineri, oricum înaintea vârstei de 40 de ani. Dar, mai nou, apare la orice vârstă. Am avut şi la 80 de ani debut de diabet de tip 1. Lucrurile se schimbă în diabetologie, în principal, din cauza schimbării stilului de viaţă, a tratamentelor etc.

La orice vârstă înseamnă şi la sugari?

Da. Am avut cazuri.

Ce analize arată clar prezenţa bolii?

Creşterea inechivocă a glicemiei. O glicemie peste 200 luată oricând în cursul zilei, mai ales dacă este însoţită de simptomele de care vorbeam dă diagnosticul de certitudine de diabet. Dacă e vorba de un copil, de un adolescent, de un tânăr, probabil e diabet de tip 1.

Ce presupune această boală pentru un pacient tânăr?

Trebuie spus că diabetul nu se vindecă. Este o boală pe care o ai toată viaţa. O boală care, pentru a trăi cu ea o viaţă cât de cât normală, trebuie să-ţi schimbi fundamental stilul de viaţă din toate punctele de vedere. Pentru o persoană tânără acest lucru înseamnă mult. Înseamnă o disciplină foarte riguroasă a meselor, a alimentaţiei pentru că, sigur, glicemia este determinată şi de alimentaţie. Înseamnă, în al doilea rând, o disciplină a efortului fizic – care trebuie să fie bine stucturat, documentat, controlat – înseamnă insulinoterapie, adică terapie cu insulină injectabilă toată viaţa. Şi mai înseamnă monitorizarea regulată, sistematică a echilibrului metabolic.

Adică?

Adică a glicemiilor, în principiu, dar şi al celorlalţi parametri metabolici – ai metabolismului lipidic, al metabolismului proteic şi aşa mai departe. Înseamnă automonitorizare, adică determinarea de mai multe ori pe zi a glicemiei proprii – cu ajutorul glucometrelor şi a testelor de glicemie – ca să vadă permanent cât are glicemia ca să elimine riscul de hipoglicemie – adică scăderea glicemiei sub un anumit nivel. Hipoglicemia poate fi foarte periculoasă. Şi ca să-şi autodozeze tratamentul cu insulină.

Familia trebuie să se implice 24 de ore din 24

Este destul de dificil pentru un tânăr să urmeze toate aceste reguli.

Trebuie să ai această disciplină din momentul în care se pune diagnosticul de diabet zaharat. Aceasta este principala dificultate. Un regim de viaţă extrem de ordonat, predictibil, şi la care să participe toată familia, nu doar tânărul.

Concret, ce trebuie să facă familia?

Familia trebuie să ajute. Gândiţi-vă: ai un copil preşcolar, să zicem, între 3 şi 6 ani. Nu e uşor ca unui copil de vârsta aceasta sau chiar mai mare, să facă 4 injecţii cu insulină în fiecare zi, în plus 3-4 teste de glicemie. Nu este uşor să-i supraveghezi mişcarea, joaca, fuga. Şi trebuie să-i asiguri echilibrul glicemic, metabolic, cât mai bun pentru că, fără el, dezvoltarea sa fizică şi intelectuală sunt în mare pericol. Deci să-i asiguri o creştere adecvată, o capacitate de învăţare adecvată, o dezvoltare care să îl poată face un adult normal. Este foarte greu. Este o slujbă 24 din 24 pentru toţi cei din jur, nu numai pentru el.

La adolescenţă devine mai uşor?

Gândiţi-vă la un adolescent şi ştim cu toţii ce înseamnă adolescenţa – rebeliune, lupta împotriva părinţilor şi a profesorilor – apare o luptă împotriva diabetului, de negare. Este un sindrom cumplit de negare pentru că aceşti copii deja citesc pe internet, văd ce înseamnă diabetul, văd că înseamnă complicaţii grave – orbire, insuficienţă renală, disfuncţie sexuală, riscul de nu te putea căsători, de a nu avea copii sau de a avea mari probleme din punctul acesta de vedere, toate acestea combinate cu furtuna hormonală a adolescenţei. Dacă cineva îşi imaginează că e uşor de rezolvat aceste probleme la un copil cu diabet zaharat ...Este cumplit de greu. Diabetul de tip 1 este o problemă enormă pentru bolnav, pentru familia lui, pentru societate, în general.

Câţi bolnavi cu diabet 1 avem în România?

Cam 3.000 de copii cu diabet de tip 1. Avem mult mai mulţi adulţi că, după 18 ani, ei devin adulţi. Sunt mulţi, reprezintă o problemă serioasă.

Diabetul este o boală progresivă

Am auzit pacienţi cu diabet spunând că, mâncând o frunză de salată pe zi, vor ajunge să dea boala înapoi. E un mit?

Diabetul este o boală care nu se vindecă. Mai mult decât atât, este o boală progresivă. Deficitul de insulină se agravează în timp şi, teoretic, orice pacient care are diabet şi care trăieşte destul ajunge să facă insulină pentru supravieţuire. La un moment dat, secreţia endogenă, proprie, de insulină se epuizează şi trebuie să facă insulină. Înainte de a face insulină pentru supravieţuire, probabil că trebuie să facă insulină pentru reechilibrare, pentru că nu mai este suficient tratamentul antidiabetic nonisulinic.

Care sunt lucrurile esenţiale pe care trebuie să înţeleagă pacientul cu diabet?

Problema este că pacientul trebuie să înţeleagă un lucru pe care îl spun tuturor celor care au diabet zaharat de tip 2 şi de tip 1: poţi să te împrieteneşti cu diabetul, poţi să îl priveşti ca pe un tovarăş de viaţă şi să trăieşti cu el foarte bine până la o vârstă înaintată fără complicaţii grave. Sau, poate să te distrugă. Diabetul poate să-ţi reducă durata de viaţă semnificativ, cu 10, chiar cu 20 de ani. Şi, înainte de asta, poate să te termine ca om: să faci insuficienţă renală, să orbeşti, să ţi se amputeze picioarele, să faci infarct, să faci accident vascular-cerebral. Toate acestea diabetul le dă. E prima cauză de orbire, prima cauză de insuficienţă renală în lume. Deci numai de tine depinde să înţelegi ce trebuie să faci, să accepţi şi să faci acele lucruri care nu sunt uşor de făcut, dar nu sunt nici imposibile, ca să poţi trăi cu diabet.

Deci ideea potrivit căreia cu cât mănânci mai puţin, cu atât ai glicemia mai bună şi diabetul e rezolvat, e o mare prostie.

Pacienţii cu diabet trebuie să mănânce mult, mai mult decât cei fără diabet. Să mănânce ce trebuie, când trebuie, cum trebuie şi să facă tratamentul adecvat pentru a menţine diabetul echilibrat pe termen lung.

Ce trebuie să mănânce un diabetic?

În diabetul de tip 2 dieta trebuie să fie dieta omului sănătos, cumpătat. Fără dulciuri cu zahăr, în principiu. Trebuie eliminat zahărul din alimentaţie pentru că încărcarea glicemică este foarte rapidă şi greu de controlat. În rest, trebuie să mănânce cam de toate, într-o proporţie adecvată pentru omul sănătos. Dar câţi dintre noi mănâncăm cum trebuie? Foarte puţini. Şi mesele trebuie să fie respectate. Trebuie să ai cele 3 mese zilnice principale şi încă 2 gustări pe lângă ele şi nu mai mult de 3-4 ore între 2 mese. Trebuie să-şi ia tratamentul şi să aibă un regim de efort fizic adecvat vârstei şi stadiuli bolii – cel puţin 30 de minute pe zi să facă mişcare. Mişcare însemnând mers rapid, de exemplu, sau un sport uşor.

Există vreo diferenţă între dieta pacientului cu diabet de tip 2 şi cea a pacientului cu diabet de tip 1?

Nu. Această dietă, din punct de vedere caloric, cantitativ, şi calitativ, al structurii ei, trebuie adecvată cu vârsta şi cu etapa de dezvoltare. Un adolescent trebuie să mănânce foarte mult. Dar ei oricum mănâncă foarte mult pentru că sunt în creştere. Trebuie asigurată această creştere optimă. Aceasta este principala grijă. Pentru că un diabet descoperit în copilărie şi care nu este bine echilibrat se soldează cu deficit de creştere, cu deficit al capacităţii de învăţare, cu complicaţii grave la vârste între 20 şi 30 de ani.

Un aparat revoluţionar

Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice a început o campanie de strângere de fonduri pentru tinerii cu diabet de tip 1. De ce e nevoie de aceşti bani?

Noi am gândit în urmă cu câteva luni această campanie a Societăţii – intitulată „Act today, to change tomorrow“, în ideea că trebuie să facem ceva astăzi pentru a putea să aducem o zi de mâine mai bună. Ce se întâmplă? V-am spus că pacienţii cu diabet de tip 1 – în special copii şi adolescenţi – trebuie să-şi monitorizeze glicemiile. Pe de o parte, pentru a vedea cât e de bine echilibrat diabetul pe termen lung, iar, pe de altă parte, pentru a-şi doza insulina şi pentru a preveni hipoglicemiile. Scăderea bruscă a glicemiei e o experienţă cumplită. Are nişte manifestări îngrozitoare cu dureri de cap, transpiraţii, foame, tremurături, până la convulsii. Această monitorizare a glicemiei la copii este o problemă uriaşă. Pentru că el trebuie să-şi facă cel puţin 4 teste. Să se înţepe în deget, să pună sângele pe glucometru, să afle ce glicemie are. Cum să facă asta pentru că copilul merge la şcoală, la grădiniţă, în excursie?

Poate să nu meargă?

 Dacă nu merge, atunci nu este un copil normal. Dacă toată clasa merge la înot şi el nu merge, în timp, asta creează o problemă psihică îngrozitoare. Copilul, părinţii, profesorii, educatorii, toată lumea e stresată de aceşti copii pentru că există riscul să facă oricând hipoglicemie. Dacă nu mănâncă sandvişul la timp sau aleargă şi el un pic mai tare cu colegii, riscul să facă hipoglicemie e foarte mare. Această supraveghere a glicemiilor este o problemă foarte gravă pentru toată lumea. Există, astăzi, senzori de glicemie – un mic aparat care se ataşază pe piele - şi care oricând poate să determine glicemia în timp real. Pui pe el un cititor şi vezi instantaneu cât e glicemia.  

Nu trebuie să se mai înţepe.

Si mai mult decât atât. Glicemia poate fi transmisă unde vrei, pe iPhone-ul părinţilor, al învăţătorilor, la doctorul lui curant. Peste tot. Aceste aparate declanşează şi alarme când glicemia scade sub un anumit nivel sau creşte. Şi atunci, imediat copilului i se determină glicemia şi se face ceva. Fie mănâncă pentru a-i creşte glicemia, fie îi creşte doza de insulină puţin ca să scadă glicemia. Vrem să achiziţionăm din această colectare publică de fonduri senzorii de glicemie şi consumabile, şi să le distribuim gratuit, celor care nu-şi pot permite să le cumpere. Astfel de senzori şi consumabile nu sunt asigurate prin sistemul nostru de sănătate.

Costă mult?

Destul de mult, din păcate. Şi consumabilele costă, nu numai aparatul în sine.  Mi-e greu să vă spun cât. Dar este un progres fantastic. Se eliberează copilul şi cei din jurul lui de un stres fantastic, de un factor care scade cumplit calitatea vieţii.

CV

A înfiinţat o nouă asociaţie în sprijinul bolnavilor

Numele: Cristian Serafinceanu

Data şi locul naşterii: 29 iulie1959, Petroşani

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studii şi carieră: În 1985 a absolvit Facultatea de Medicină Generală a Universităţii de Medicină şi Farmacie Iuliu-Haţieganu din Cluj-Napoca.

Din 1991 este medic în specialitatea diabet, nutriţie şi boli metabolice şi sin 1993 profesează la Institutul de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice Prof.dr. Nicolae Paulescu din Bucureşti.

Din 2001, este şeful Centrului de Dializă din cadrul Institutului.

Din 2008, este conferenţiar la catedra de Diabet, nutriţie şi boli metabolice de la UMF Carol Davila din Bucureşti.

Din 2011 este şeful Clinicii de Diabet, Nutriţie şi Boli metabolice de la UMF, Bucureşti

Pe 14 martie, anul acesta, a înfiinţat Asociaţia pentru studii reno-metabolice şi nutriţionale cu scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii bolnavilor diabetici cu afecţiuni renale.

Locuieşte în Bucureşti.