Doamnele din locomotivă

Doamnele din locomotivă

Doamnele din locomotivă

Dana Târşogoiu şi Elsa Bădănac, singurele femei-mecanic din România, povestesc cum îşi trăiesc pasiunea într-o lume a bărbaţilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Când Dana Târşogoiu a anunţat că doreşte să urmeze cursurile speciale ale şcolii de mecanici de tren, primul lucru pe care l-au făcut şefii ei după ce au privit-o cu luare-aminte a fost să sune la Bucureşti, la centru, şi să întrebe dacă se poate. Se întâmpla în 2005 şi pe atunci Dana lucra ca operatoare la un ghişeu de informaţii  CFR; era prima femeie din România care îşi anunţa intenţia de a conduce trenuri. La scurt timp, Elsa Bădănac avea să-i calce pe urme. „Este o senzaţie incredibilă să domini o locomotivă!”, spun doamnele-mecanic de la Regionala CFR Craiova, care se mişcă cu graţie într-o lume dominată exclusiv de bărbaţi. Iar când ajung acasă mai ţin şi căminul în spate.

Poiana lui Iocan din gară

„Şefu’, mă scoseşi din cadă cu telefonul tău”, îşi face Dana intrarea în depoul plin de bărbaţi. Afară dă o ploaie măruntă, mocănească, şi focul din sobă se umflă înroşit. “Venii cu părul ud pe ploaie”, zice sprijinindu-şi umbrela de masă şi însoţind gestul cu un râs sănătos, parcă făcând în ciudă vremii urâte. Şeful de tură râde la ea, scoate o foaie de parcurs şi încep să vorbească apăsat şi repede, dulceag şi binedispus, cum numai oltenii ştiu s-o facă: „Ce, mă, v-a dat şi vouă rapide?” „Ne-a dat pe 1624, cică.” „Da, mă, da’ ăla nu-i al vostru. E cursa de Roşiori.”

Mecanicii au obligaţia de a se prezenta cu două ore înainte de plecarea pe traseu. Se cheamă prezentarea la tură. Trebuie să facă o revizie exterioară a trenului, să testeze motorul, să verifice nivelul de ulei la motor, la transmisie... Sunt multe operaţiuni, iar dacă nu sunt făcute bine, orice neregulă se iveşte pe ­parcursul traseului cade în responsabilitatea mecanicului. E frumoasă meseria, dar riscantă, asta e concluzia discuţiilor interminabile ce se poartă în încăperea depoului. Se strâng laolaltă cei care urmează să plece şi cei care s-au întors din cursă. Se aşază pe câte un scaun şi încep să vorbească tare despre toate: că ăla a avut probleme la motor, că ieri cutărică s-a decis să se pensioneze, că la Piteşti ningea când a trecut nea Gică cu acceleratul, că în munţi l-a ţinut ceaţa pe nea Aurel cu sufletul la gură, fiindcă n-a văzut nimic în faţă tot drumul... Dar locul de lângă sobă este mereu rezervat. De când a dat frigul, acolo stau numai doamnele.

„Elsooo, intră dragă şi te integrează, ce stai stingheră?”, ţipă şeful de tură către nou-sosită. Înaltă şi cu o ţinută dreaptă, ca o stewardesă, Elsa intră frecându-şi mâinile ude. Preocupată intens cu această ­activitate uită să mai înainteze şi rămâne în mijlocul încăperii, privind pe geamul şiroit de ploaie. „Vino, dragă, acilea, eu te încălzesc pe-o parte, soba pe ailaltă”, zice şeful şugubăţ. Intrată într-o altă conversaţie, femeia nu-l aude. „Lasă, mă, că lu’ bărbatu-său îi place rece”, zice altul de pe scaun. „Da’ ce, mă, crezi că-s moartă?“, reacţionează tăios, din celălalt capăt al încăperii, femeia cu urechile mereu deschise când trebuie să se apere. Ajunge apoi la căldurică, la locul ei.

Elsa şi Dana s-au obişnuit cu glumele. La început erau usturătoare şi plecau din orgoliul bărbaţilor care se vedeau cu hotarul trecut de o damă aranjată şi rujată. Acum, poantele s-au îmblânzit şi, cu timpul, au căpătat o familiaritate cu accente duioase. Fetele au antrenament, până la urmă au trecut fiecare printr-o şcoală specială de mecanici, unde erau singurele reprezentante ale genului feminin. „Auzi, ia nu mai scrie tu aşa de mult şi de frumos, că ne bagi şi pe noi la muncă“, îi spuneau Danei colegii bărbaţi. Sau „ce-ţi trebuie ţie mecănicie? Înapoi la cratiţă!“, primea Elsa de la câte unul mai ţâfnos. Dacă mai punem la socoteală că au fost amândouă, în generaţia lor, şefe de clasă, se poate înţelege că nu le-a fost uşor pe tărâmul bărbaţilor.

Două femei contra 383 de bărbaţi

Dar ele au ştiut să gestioneze situaţiile mai mult sau mai puţin tensionate. Directorul Regionalei CFR Craiova, Firu Stăncuţ, spune că fetele ­s-au integrat repede. „Bărbaţii ştiţi cum sunt, uită că sunt în prezenţa unei femei, mai înjură. Dar ele nu se supără. Nu sunt certăreţe şi nici cu nasul pe sus.” Probabil că, dacă erau aşa, nici n-ar fi rezistat prea mult. Nu de alta, dar sunt 383 de bărbaţi-mecanic de locomotivă la Regionala Craiova plus ele două. Un eventual meci nici nu ar fi apucat să înceapă, că s-ar fi şi terminat. Dar chiar şi cu toate strategiile de comunicare din lume, fără să fie cu adevărat bune în ceea ce fac, doamnele s-ar fi autoexclus rapid din branşă. Pentru că, spune directorul Regionalei, în CFR dacă nu-ţi place meseria, nu rezişti s-o faci mult.

Stăncuţ ştie ce spune. S-a născut lângă calea ferată şi a fost mereu aproape de destinul său, de când a deschis ochii. Trebuie să te îndrăgosteşti de locomotivă cum s-a îndrăgostit el, şi să te încumeţi s-o conduci doar după ce o cunoşti ca pe tine însuţi. Etapele de pregătire profesională, până ajungi mecanic, sunt destul de ample, explică Stăncuţ. „Un an de zile durează cursurile şcolii speciale pentru mecanici, existente în cadrul fiecărei Regionale CFR din ţară, deci şi la Craiova. După absolvire, viitorul mecanic are drept de manevră, adică să mute locomotivele doar în gară. Urmează ca următorii doi ani să facă asistenţă pe trenurile de pasageri, adică numărul doi în cabină după mecanic. Apoi poate să conducă pe cont propriu, dar cu mecanic ajutor. După doi ani, după ce face stagiul cu mecanic ajutor, se poate propune trecerea sa pe trenuri de rang superior, adică accelerate, rapide, intercity. Şi examenele nu se opresc aici. Nu trece o lună fără ca mecanicii să fie testaţi.” 

Să frânezi este cea mai grea operaţiune

La cursurile lunare se discută toate evenimentele care au avut loc în ţară pe calea ferată, se fac instrucţii de serviciu, se dau teste, se pun note în catalog, ca la şcoală. E firesc să fie aşa: ei au în spate, la propriu şi la figurat, sute de oameni. Trebuie să ai sânge rece şi să fii capabil să iei decizii într-un timp foarte scurt, indiferent ce situaţie imprevizibilă apare. Şi lista cu “trebuie” continuă la nesfârşit: să se obişnuiască cu comenzile, să observe semnalele luminoase, să schimbe corect macazele la intrare în gară, să nu aibă frânări de urgenţă, să nu aibă nereguli în circulaţie... şi multe, multe altele. Dar în final, să fii un mecanic bun înseamnă la modul simplist să nu faci accident şi să frânezi corect trenul pe care îl conduci.

„Să frânezi bine trenul, asta e cea mai grea operaţie dintre toate. Să nu cumva să treacă cu trenul şi să rămână ultimul vagon în gară sau să oprească cu locomotiva în dreptul gării şi persoanele cu geamantane să fugă în spate, să prindă trenul.“

 „Pot şi la cratiţă, dar pot să conduc şi trenul.”

Din difuzoarele vagoanelor răzbate vocea unei femei, ca ­într-un avion: „Stimaţi călători, bine aţi venit la bordul trenului accelerat 1896! Sunt mecanicul trenului şi împreună vom călători pe ruta Craiova – Balş - Piatra Olt – Costeşti –Piteşti – Goleşti – Găeşti – Titu - Bucureşti Nord. Vă doresc călătorie plăcută!“

Doamna închide microfonul şi simultan apasă acceleraţia. Săgeata albastră se urneşte sacadat, până când, pe nesimţite, deja alunecă pe şine. Curând ne găsim pe un derdeluş cu un capăt nesfârşit, iar semnalele acustice sunt strigătele de bucurie ale copiilor îmbujoraţi. Dana Târşogoiu, în vârstă de 39 de ani, este mecanicul trenului, iar Elsa Bădănac (38 de ani) e mecanic-ajutor. Elsa mai are de făcut ceva ucenicie până când va trece să conducă trenuri de rang superior. Deocamdată, este propriul ei şef pe trenuri personale şi face rute mai scurte: Calafat, Piteşti, Târgu Jiu, Petroşani şi Roşiori. Înainte de a intra în CFR, Elsa lucra ca muncitor necalificat la o firmă de curăţenie pentru locomotive.

Aşa s-a îndrăgostit de tren, iar pentru asta a învăţat matematică şi fizică şi a dat examen la şcoala de mecanici. „O locomotivă este o uzină şi fiecare în parte - pentru că sunt mai multe feluri - este diferită. Sunt o mulţime de detalii tehnice pe care trebuie să le cunoşti.” Ea s-a încumetat pentru că mereu a fost aşa, mai bărbătoasă, să apuce un lucru şi să îl ducă singură la bun sfârşit. Dar nu orice lucru, că aşa ai putea spune că orice gospodină poate să conducă un tren. Ei bine, nu.

„Eu am curaj. Şi îmi place adrenalina. Aşa am fost de mică. Pot şi la cratiţă, dar pot să conduc şi o locomotivă!” Cât povesteşte e cu ochii în patru zări: la butoanele pe care le manipulează Dana, pe şinele ce se întind în faţa trenului, să intuiască un eventual pericol, la ecranul calculatorului de bord, în caz că apare vreo defecţiune. În curând şi ea va fi la maneta Săgeţii şi e conştientă că trebuie să ştie tot, şi ceva pe deasupra. Ar explica sentimentul pe care îl ai când eşti la manetă, dar e prea ocupată ca să-l trăiască. „E o chestie să domini o locomotivă, să ştii că tu o conduci...”

„Ei mă aşteaptă pe mine”

„Trenul 1896, treci pe directă la Balş!”, transmite prin staţie impiegatul de la Balş, anunţând astfel că e liberă calea şi că nu trebuie schimbat macazul. „Recepţionat, trece pe directă, mulţumim!”, îi răspunde Dana activând staţia. Apoi ne apropiem şi trenul începe să frâneze lin. Oprim. Nu mai mult de două minute, conform orarului de traseu. Dacă depăşeşte timpii, mecanicul nu suferă doar apostrofările şefilor, ci primeşte chiar penalizări la salariu. Aşa că, de fiecare dată, cursa este contracronometru. Dar asta îţi intră în sânge, la un moment dat.

„Este stres, dar în acelaşi timp înveţi să trăieşti cu el“, spune Dana accelerând din nou. Momentul ei preferat tocmai a trecut. E atunci când trenul intră în gară. Partea bună este că îl retrăieşte la nesfârşit. „Când văd mulţimea de oameni de pe cele două peroane îmi imaginez un tunel prin care trec. Ştiu că ei mă aşteaptă pe mine. Apoi, înainte să mă pregătesc de accelerare, privesc pe geam. Peronul este gol. Unde sunt toţi? Sunt în spatele meu. E o senzaţie de satisfacţie incredibilă.”

O cafea într-o gară

De la 19 ani lucrează Dana în CFR şi după 20 de ani a devenit mecanic. Mulţi ani a lucrat la reparaţii locomotive. A fost şi lăcătuş, şi electrician. Se băga pe sub trenuri şi verifica uleiuri, frâne. „Pe vremurile alea îmi luceau doar ochii şi dinţii în gură, în rest eram neagră-tăciune toată de la colb“, râde ea. Câţiva ani a trecut în spatele ghişeului de informaţii în gară şi anunţa trenurile. Apoi a început să strângă cele opt certificate de competenţă aferente mecanicului de tren, din zece câte există. Ştie să conducă şi locomotive diesel, şi electrice şi diesel hidraulice, şi Săgeţi, şi, în principiu, cam tot ce e tren la noi în ţară.  Ne apropiem de o nouă haltă, ne anunţă impiegatul. „Mulţumim, colega! Ne pregăteşti nouă, trei doamne, câte o cafea?“, spune Dana mieros.

„Sigur, cafelele vă aşteaptă în staţie!”, răspunde vocea impiegatului, brusc umanizată, chiar dacă păstrează cadenţa feroviară. „Vezi să nu fie amărui, că noi suntem dulci, să ştii…”, îi transmite Dana pisicindu-se în staţie şi privindu-ne complice. După oprire, am primit pe geam cafelele aburinde, prin mâna lungă a unui alt ceferist, căruia nu i-am văzut decât şapca. Afară s-a întunecat deja şi trenul a început să alerge tăcut, ţinându-şi de urât cu un pufăit răcnit, de intensitate crescândă, provocat de piciorul fin al Danei care apasă pe pedală.

„Mişc piciorul în somn”


Mecanicul trebuie să apese ritmic pedala, din 20 în 20 de secunde. E ca la maşina de cusut. Dacă uită să facă asta, trenul îl avertizează cu acel semnal sonor bine-cunoscut. Dacă după avertizare mecanicul nu calcă pedala, trenul frânează brusc şi se opreşte singur. E semn că mecanicul a păţit ceva şi nu mai poate conduce. Sau că nu a reacţionat corect, şi atunci... „îţi cam faci bagajele şi mergi frumos pe potecuţă, spre casă. Înseamnă că meseria nu e de tine, dacă ţi se opreşte trenul în câmp pentru că tu te gândeşti aiurea. La fel, dacă frânezi greşit în gară, şi duci trenul la mama naibii, să fugă călătorii după tine. Renunţi singur, că-i mai bine.“

De la manipulat pedala locomotivei rămâi cu ticuri care par cel puţin ciudate pentru cei din jur. Dai ca nebunul din picior la masă sau apeşi parchetul în vizită la vreun amic. „Mie îmi zice bărbatul dimineaţa că mişc piciorul toată noaptea în somn“, spune Dana, cu privirea ageră pe şinele şerpuitoare. Şi tensiunea traseelor se imprimă în inconştient şi nu îi dă pace nici în timpul somnului. „Odată am rămas defectă cu o electrică (n.r. - locomotivă). Acasă mă trezeam transpirată, din jumătate în jumătate de oră. Aveam senzaţia că am rămas fără frâne şi gonesc la vale sau că mi-a luat foc locomotiva.“

Pentru orice situaţie neprevăzută ce apare, iei frumos telefonul şi suni la singurul om cu telefonul deschis 24 de ore din 24. Meşteru’, cum îi spun toţi, pe numele său Marian Pop, este maistrul care repară toate locomotivele din depourile regionalelor Craiova, Braşov, Arad şi Timişoara. Pentru că are atât de mult de lucru, s-a mutat în depou. Acasă ajunge cam la patru zile. În rest, repară locomotive şi dă indicaţii prin telefon colegilor rămaşi cu trenurile prin munţi sau pe-aiurea.

Dramele de pe calea ferată

Sunt şi coşmaruri care se întâmplă cu adevărat şi oricât te-ai ciupi nu reuşeşti să te trezeşti. Fiecare dintre mecanici trece prin asta dacă are cel puţin doi ani de condus un tren. Nu, nu e vorba despre fazanii cu penajul de curcubeu care sfârşesc striviţi de geamul locomotivei. Nici de iepuraşii de pe câmp, pe care fiara de pe şine îi înghite vijelios. Cu astea te obişnuieşti fluierând. E vorba despre oameni. Fiecare dintre mecanicii veterani ai CFR-ului are cel puţin două victime omeneşti la activ. Fie că e vorba despre sinucideri, fie de şoferi neatenţi şi impetuoşi, fie de căruţaşi obosiţi care aud prea târziu semnalul bestiei. Nu ai ce face, trebuie să trăieşti cu asta, chiar dacă ştii că nu a fost vina ta.

“Mie mi s-a întâmplat odată cu un tip de 30 şi ceva de ani. Îşi pusese gâtul pe şină, vroia să-şi încheie socotelile cu viaţa. Eu nu mai aveam cum să frânez, că trenul nu e  maşină. Şi el ne făcea semne cu mâinile să ne apropiem, ne chema. De câte ori am mai trecut pe traseul acela, l-am văzut acolo cum făcea din mâini.“ Şi Elsa a trecut prin ceva asemănător, dar trebuie să meargă mai departe. De aceea, cu greu povestesc despre asta. Pentru că încearcă să uite.

Boli la vezica urinară

Testele lunare prin care trec mecanicii îşi dovedesc încă o dată utilitatea. Odată parcursă o astfel de experienţă traumatizantă, mecanicul poate cere timp să o depăşească. Alteori, şefii remarcă nevoia unei pauze pentru unul dintre mecanici şi propune această măsură. Directorul Stăncuţ îi cunoaşte aproape pe toţi, la mulţi dintre ei le ştie şi familiile. Şi e foarte atent la schimbările ce intervin în viaţa lor, tocmai pentru că au o responsabilitate enormă. Mecanicii primesc la salariu spor de periculozitate sau de muncă grea. Pentru că vara se sufocă de cald în cabinele trenurilor nemodernizate, pentru că se îmbolnăvesc de plămâni când deschid geamul să se mai aerisească în timpul mersului, pentru că mai toţi capătă probleme la coloană, din cauza hurducăielii permanente, pentru că mulţi se pensionează înainte de vreme din cauza bolilor la vezica urinară, fiindcă în două minute de staţionare nu au timp să meargă la o toaletă. Toate sunt motive ce pledează pentru o altă meserie, mai puţin nocivă. Dar dacă îi întâlneşti, nu poţi nici măcar să le sugerezi asta. Mai degrabă te conving ei să te apuci de studiat mecanică.

Trenul a ajuns la Bucureşti. Pasagerii coboară tăcuţi şi adormiţi în noaptea tăios de rece. Mai sunt hârtii de completat, apoi pentru doamnele din locomotivă urmează un somn prost în dormitorul gării, la comun cu alţi colegi mecanici. Dimineaţa - drumul retur spre Craiova. După ce fac tot ceea ce are de făcut un mecanic, ele merg acasă, să fie mame şi soţii. Dana are un băiat de 18 ani, iar Elsa o fată de 19, vârstă la care au nevoie de atenţie. O fac cu drag şi pe asta, după ce termină de măturat, de spălat vasele şi de pus murături. „Bărbatul când ajunge acasă de la serviciu, găseşte totul pe masă. Mâncare caldă, patul făcut. Noi când ajungem ne apucăm să le pregătim”, spune Elsa. Ele sunt doamnele care au în poşetă, alături de farduri şi oglindă, o trusă de chei şi o lanternă,  să coboare sub fiarele de dedesubt, dacă cumva rămân noaptea cu trenul în câmp. Şi au în colţul gurii un zâmbet seducător când spun, cu mâna pe manetă: „Uneori, cu alte femei nu poţi să vorbeşti despre meseria ta. Pentru că nu înţeleg...”

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: