Viza de Brazilia

Evocarea unor momente excepţionale din istoria naţionalei României la fotbal poate părea un exces de patetism pentru cei care de curând au ajuns la maturitate. Poate că mi se pare, nu ştiu, dar felul în care generaţiile care nu l-au văzut pe Hagi decât pe Youtube privesc viaţa este mai pragmatic, mai schematic, mai lipsit de pasiune. Iar fără pasiune în geantă viza de Brazilia nu se primeşte.

E o constatare fără un studiu în spate, fără linkuri, likeuri, „şeruri“ şi fără certitudini. Vine din comparaţii personale,  în special de la un moment trăit într-o cameră de cămin studenţesc la Braşov, după ce România izbutea să bată Anglia după un joc fabulos. După fluierul final cădeau pe geam şi bubuiau la contactul cu solul zeci de televizoare, frigidere şi alte aparate. Erau bucurii extreme, trăite intens, iar primul impus câştiga în faţa gândului la consecinţele ulterioare, la electrocasnicele pierdute pentru totdeauna, la mâncarea care va prinde mucegai după meci.

Urmează Grecia – România, un meci privit parcă prea rece, cu teamă şi cu declaraţii prudente făcute cât să nu sperie zeii. Atât suporterii cât şi jucătorii de 22-25 de ani vorbesc despre meciul acesta de zici că ar călca pe ouă, le e frică să se gândească la victorie pentru a nu fi dezamăgiţi după. E un semn de pragmatism urât într-un joc care-ţi permite să visezi, e un alibi care-mi displace pentru că atunci când îţi proiectezi în minte lucruri mari ai măcar o şansă să se întâmple, începi să crezi în puterea ta de a înfăptui acel lucru. Când te vezi mic, lipsit de forţă, când îţi construieşti scuze pentru înfrângeri înainte ca măcar să fi început bătălia, ei atunci chiar că nu mai ai nici o şansă.

Ştiu că există calcule individuale, cine nu-şi face, ştiu că există şi teamă, cine n-are? Însă meciul cu Grecia, acest baraj picat din cer, trebuie privit drept ceea ce el este. O pleaşcă, un dar în care nu credeai, o întâmplare aproape miraculoasă pe care în nici un caz nu trebuie să o gândeşti în cifre, calcule şi scheme. Este un cadou nesperat pe care îl apuci cu bucurie şi îl priveşti cu speranţă. Altfel, dacă devine mai important ce ai de pierdut, şi intri pe teren cu gândul ăsta, vei pierde de la început.

Acesta este un apel naiv la bucurie pentru o generaţie pragmatică. Când veţi intra pe teren lăsaţi acasă fricile voastre şi pe cele ale suporterilor şi nu vă mai gândiţi la ce veţi pierde sau la ce veţi câştiga după cele 90 de minute din Atena şi alte 90 la Bucureşti. Faceţi asta zilnic, văd atitudinea asta fără puls la cei de-o vârstă cu voi din jurul meu.  

Însă ca să ajungi să „dansezi “ la Rio, ca să meriţi să joci în Brazilia, ţara în care fără pasiune, lacrimi şi emoţie nu primeşti viză, nu poţi să-ţi mai calculezi paşii din ring ca un dansator neamţ.