Pentru Rapid

Sunt rapidist de mic. Şi tata a fost. El m-a făcut să ţin cu Rapidul cu un argument beton pentru un puşti de doişpe ani care abia învăţase la şcoală cum muncitorii ceferişti au fost împuşcaţi de jandarmi la Griviţa în 1933.

Tata, lăcătuş-mecanic într-o uzină bucureşteană, mi-a spus că nu am cum să ţin cu miliţia sau cu armata, pentru că au tras în muncitorii care cereau pâine pentru copiii lor. Argumentul său, imbatabil înainte de 1989, m-a făcut ca de atunci să ţin cu Rapid, indiferent dacă a jucat în A sau în B, imun la ironiile tuturor steliştilor şi dinamoviştilor cu care m-am intersectat de-a lungul vieţii. În copilăria mea de rapidist m-am simţit mereu privit cu simpatie de suporterii altor echipe, cu excepţia celor ai Stelei şi ai lui Dinamo, dar lucrul acesta mi se părea firesc, pentru că, aşa cum v-am spus deja, strămoşii lor puseseră puştile pe strămoşii noştri.

Când am crescut şi am învăţat lucruri noi despre fotbal şi istorie, am devenit un rapidist raţional. Adică mi-am iubit echipa, am suferit pentru ea, dar nu am mai urât Steaua şi Dinamo. Decât în cele 90 de minute în care jucau cu Rapidul. În rest, m-am bucurat atunci când Dinamo a eliminat-o pe Inter sau când a bătut-o cu 3-0 pe Hamburg. M-am simţit mândru, laolaltă cu toţi steliştii, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni. De suferit, însă, am suferit numai când Universitatea Craiova a fost eliminată de Benfica în semifinalele Cupei UEFA. L-am urât mult timp pe suedezul ăla, Stromberg, cu claia lui de păr blond.

M-am bucurat, firesc, după 1990, când Rapidul a început să conteze în lupta cu giganţii Steaua şi Dinamo. Mă gândeam la gluma favorită a puştanilor din copilărie, care îmi spuneau mereu că Rapidul este formaţia ABBA, un an în A şi doi în B. Iar când Rapidul a câştigat, în sfârşit, al doilea campionat din istorie, am fost sigur, în sinea mea, că n-o să mai retrogradeze niciodată. Devenisem o echipă mare. Un singur lucru m-a întristat, însă, în perioada de glorie cu Copos patron: echipa iubită din copilăria mea a ajuns să fie înjurată în provincie. Se zvonea că începuse să facă aranjamente. Atunci, Rapidul cu care tata m-a învăţat să ţin a murit. Odată cu el, cu tatăl meu...

Când în ultimii ani au dispărut din fotbal echipe mari şi iubite ca Universitatea Craiova sau Poli Timişoara, am început să mă tem şi pentru noul Rapid. Copos nu mi-a plăcut niciodată ca patron al echipei (aveam senzaţia că nu se potriveşte cu spiritul Rapidului) şi mi s-a părut oarecum firesc ca el s-o ducă la pieire. Decizia TAS de la sfârşitul săptămânii trecute a confirmat acest lucru. Acum trăiesc sentimente contradictorii. Nu sunt trist aşa cum ar fi trebuit, în mod normal, să fiu. Sunt rapidist de mic, şi tata a fost, dar Rapidul nostru a murit de mult. Sigur, există un nume şi o emblemă, de care sunt ataşat, încă citesc toate ştirile despre soarta echipei, dar nu sufăr pentru ea.

Un singur lucru m-a mâhnit profund de când se tot discută despre retrogradarea Rapidului. Este atitudinea lui Hagi, jucătorul pe care l-am preţuit enorm şi pentru care am suferit mai mult decât pentru oricine altcineva după eliminarea României de la Campionatul Mondial din SUA ‘94. Am suferit pentru Hagi, pentru că a fost omul care a pus cel mai mult suflet atunci. Acum, Hagi a vorbit cu răceală, ba chiar cu duşmănie, despre soarta Rapidului. Nici o urmă de regret a unui fost mare fotbalist faţă de o fostă mare echipă. Înţeleg preocuparea lui pentru banii investiţi la Viitorul Constanţa, dar constat că Hagi şi-a pierdut sufletul. Trist....