INTERVIU Gheorghe Hagi: „Cuvintele «mamă» şi «ţară» m-au sensibilizat“

„Regele“ fotbalului românesc şi-a petrecut copilăria pe dealuri, la vânătoare de iepuri şi campionat de copcă, răsfăţat de părinţi şi educat în spiritul valorilor fixe ale comunităţii de machidoni din Săcele. Vremurile s-au schimbat însă, fetiţa şi băiatul său petrec mult timp în faţa computerului, iar Hagi observă că destule dintre tradiţiile strămoşeşti s-au pierdut.

Lui Gheorghe (Gică) Hagi nu i se spune „Maiestate“, n-are sceptru şi nici coroană, deşi e recunoscut drept „regele“ de către toţi nostagicii fotbalului bun, ai fotbalului sentimental, nu resentimentar. E monarhul din familia regală a fotbalului românesc. Şi nu doar pentru că a lăsat în şah mat cei mai buni portari lume, dar a fost unul dintre cei mai devotaţi strategi ai jocului cu 11 „piese“ de pe gazon. Şi, poate cel mai important, a fost prilejul celor mai pasionale, autentice, manifestări de bucurie de pe canapelele optzeciste şi nouăzeciste. Hagi a dăruit tot pe terenul de fotbal şi a fost bine. Cum a reuşit? Nu-i niciun secret, dar e deja o poveste. Vă invităm s-o aflaţi!

„Weekend Adevărul“: Cum a arătat copilăria unui „Rege“ la Săcele?

Gheorghe Hagi: Ca a oricărui copil de la sat. Eu m-am născut să joc fotbal, le-am arătat acest lucru părinţilor prin toate manifestările mele. Primul cadou – şi singurul pe care li l-am cerut vreodată! – a fost o minge. Am primit-o când aveam 5 ani, deşi o cerusem la 3. În perioada aceea ne apropiam de calificarea României la Mondialul din 1970 şi toată lumea spunea: „Dobrin e mai bun ca Pelé!“. Noi n-aveam televizor, era doar din auzite. Ce aflam şi noi, ştii cum se vorbeşte despre sport.

Despre Dobrin şi Pelé cum ai aflat? Din ziare?
Când am venit de la sat la oraş, în ’74.
 

„Vânam iepuri cu praştia şi cu câinii“

Cum era viaţa în Săcele?
Am făcut toate lucrurile pe care le face un copil. Ce poţi să faci la sat? Alergam cu gaşca, mergeam la vânătoare, jucam fotbal pe dealuri.

Vânaţi? Cum, cu praştii?
Da, cu praştia. Mai săream gardul să luăm fructe de la IAS (n.r. – Întreprinderea Agricolă de Stat), de la livadă, jucam fotbal. Cei mari jucau, de fapt, că eu eram mic, dar stăteam cu ei. Eu întotdeauna am stat cu cei mai mari decât mine de vârstă. Stăteam după ei, eram copilul lor de mingi. Stadionul era pe deal. Iar eu, pentru că eram mai mic, trebuia să mă duc mereu de sus până jos să iau mingea, atunci când sărea şi se ducea la vale. Aşa am început. Copil de mingi. Apoi, când am primit mingea, mă jucam în curte.

Aveai şi alte pasiuni?
Ei… Multe... Eram un copil foarte dinamic. Şi răsfăţat, în acelaşi timp, pentru că părinţii mei pierduseră un băiat înainte, între cele două surori, şi, pe urmă, când am venit eu pe lume, m-au răsfăţat. Închipuie-ţi că nu începeau să mănânce până nu alegeam eu ce vreau să mănânc din ce era pe masă! Asta era masa familiei, masa mare, sâmbătă şi duminică.

Bucuria primei amenzi

Care e prima amintire?
Cea când gaşca asta mai mare m-a aruncat în curte la IAS, să iau fructe, să mâncăm. Aveam 5 ani. Tata era şef, brigadier. Era o livadă cu de toate şi m-au aruncat pe mine peste gard, au zis: „Lasă, taică-tău e acolo şef şi nu păţeşti nimic dacă te prinde“. Ei, şi a luat tata o amendă de 25 de lei...

Ce-a spus tatăl?
A fost mândru de lucrul ăsta, a spus: „Gata, am băiat mare!“. Era fericit. Nu mi-a făcut nimic, cred că a plătit cu plăcere amenda aceea. Ţin minte că a exclamat: „Am băiat!“. A fost o perioadă foarte frumoasă. Am ţinut să-i duc acolo şi pe copiii mei când au crescut. Au văzut toate animalele, erau încântaţi. Eu am crescut cu toate animalele acestea şi am crescut bine! În aer liber, afară. Dezvoltarea unui copil e mult mai bună afară decât în casă.
 

„Să azvârli bila şi să nimereşti banul“
 

Făceai şi munci acasă?
Ţin minte că, odată, maică-mea se ducea dimineaţă la porumb. Trebuia să facă rândurile, să cureţe buruienile. Iar eu cu sora mea am avut curiozitatea să vedem, să mergem şi noi cu mama: să ne trezim la 3.00, la 4.00, de dimineaţa,  să fim acolo şi să facem un rând fiecare. Dar să ştiţi că vara era munca grea! Atunci era recoltatul, era strânsul porumbului, al grâului. Dar eu eram mai mult cu joaca şi cu vânatul.

Dar ce vânaţi? Iepuri? Sticleţi, fazani?
Era vânătoare cu câinii. Fiecare avea câte un câine şi plecam după iepuri. Cu praştia. Mai ocheam şi păsări.

Erai bun la praştie?
Eram, îţi dai seama! Păi, am nimerit eu cu piciorul, darămite cu piatra! (râde cu poftă) Când m-am mutat la Constanţa, eram foarte bun la copci.

La copci?
E un joc cu bile şi cu bani. Trebuia să azvârli bila şi să nimereşti banul. Cine nimerea banul, îl câştiga. Eram campion şi acolo. Un joc specific, se joacă la Constanţa. Strada noastră era Champions League. Munceam ca să produc un ban (râde)...

Tatăl tău, dacă era şef la IAS, avea o poziţie importantă în sat, la Săcele.
Ei, n-a fost tot timpul. Se schimbau. Bogaţi erau, în sat, cei care aveau căşărie. Cei care făceau brânză.
 

Erau anumite tradiţii pe care trebuia să le respectaţi?
Duminica, de exemplu, trebuia să mâncăm împreună, toată familia. Întotdeauna.

Mai reuşeşti să păstrezi acum în familie tradiţia aceasta, a mesei?
Nu. O mai facem din când în când, cu socrii şi cu Gică (n.r. – Popescu, cumnatul lui Hagi), ne mai reunim şi noi duminica, dar rar. Acum, vremurile s-au schimbat. Distanţele sunt mai mari, e altă dinamică, totul se petrece rapid. Atunci, lucrurile erau mai statice. Totul se petrecea acolo, în colectivitatea aceea, oamenii erau mai aproape unii de alţii.

Copiii sărutau mâna mamei înainte de masă?
Da, la noi, la machidoni, există aceste tradiţii. Eu, cel puţin, le-am păstrat. Copiii mei, nu – ştiu, în schimb, să dea „Bună ziua“! Dar ei nu mai trebuie acum să le pupe mâna bunicilor, femeilor sau celor mai în vârstă. Era o comunitate mică, se păstrau tradiţiile. Fiecare avea atribuţii în funcţie de rang şi vârstă. Copiii se căsătoreau devreme, la 18-19 ani.

L-ai lăsa pe băiatul tău să se căsătorească la 18 ani?
Dar e problema lui! Ce, e problema mea? N-o să mă pună să iau decizii în locul lui. Eu pot să-i dau un sfat şi atât. El o să ia deciziile pentru că, pe urmă, el se dă cu capul de pereţi, nu eu! Nu vreau să-mi reproşeze ceva în viaţă.

Cât crezi că ţi-a influenţat traiectoria acea perioadă petrecută la Săcele?
Acea apropiere de familie, în primul rând. Cei şapte ani de-acasă. E decisiv modelul pe care-l vezi lângă tine, adică părinţii. Apoi, un copil de atunci era mult mai puternic decât un copil de acum. Mult mai puternic! E vorba de modul în care trăiai, te dezvoltai. Trăiai de dimineaţă, de când te trezeai, şi până seara, numai afară. Totul era dinamic. Mişcare, aer curat.

„Mie îmi plăceau fetele, dar nu eram atât de frumos“

Când ai făcut 10 ani, v-aţi mutat la Constanţa.
Ne-am mutat într-un cartier, Coiciu, şcoala era aproape...

Ţi-ai făcut repede prieteni?
Da, eu eram un tip prietenos, de colectiv. Mie nu-mi plăcea să stau în curte. Ieşeam afară. Şi atunci, automat, am intrat în grup. Era gaşca noastră, eram pe străzi. La un moment dat, erau şi nişte lupte. Strada noastră cu strada cealaltă. La şcoală, la fel.

Erai căpitan de echipă în curtea şcolii?
Eram, da’ cum?! Era campionat pe clase: A, B, C… pe şcoală, interşcolar, pe Constanţa. Eu eram la clasa A, iar ceilalţi, de la clasa B, erau foarte buni, erau grupa de la Farul (n.r. – echipa de fotbal din Constanţa). Era o ambiţie enormă. Eu îmi făceam o echipă şi jucam singur contra lor. Nu mai conta. Chiar şi atunci când câştigam, eram atât de al dracu’ încât, dacă unul nu alerga din echipa mea, îl dădeam afară! Mai bine jucam cu unul în minus decât să nu tratăm serios meciul.

La ce meci au venit prima oară părinţii?
Când am debutat eu în Divizia A, tata era plecat în Irak, să muncească.

Nu neapărat la meciurile oficiale…
Tata venea tot timpul la antrenamente. Eu nu-l vedeam niciodată, dar el era acolo. Nu comenta niciodată, nu-mi spunea dacă fac bine sau rău la antrenamente, dacă am jucat bine la meciuri, cum fac părinţii acum. Dar era lângă mine, mă susţinea şi ştia tot despre mine.
 

„Aveam tenişi chinezeşti. 30 de lei, cam scumpi“

Contactul tău cu fotbalul organizat cum s-a produs?
Jucam la şcoală şi a venit un băiat mai mare, Aurel Constantin. El era născut în 1960. Nea Ioji (n.r. – Iosif Bukossi, primul său antrenor) avea două grupe de copii, cei născuţi în ’60 şi cei din grupa mea, ’64-’65. Aurel mi-a zis să vin la antrenamente a doua zi. Eu m-am dus acolo, dar, de ruşine, nu am spus nimic. Ar fi trebuit să mă duc şi să anunţ că am venit. A doua zi, la şcoală, ne-am întâlnit şi Aurel m-a luat: „Ce-ai făcut, mă, de ce n-ai venit?“. „Ba da, am venit, eram acolo, dar n-am zis…“ În dimineaţa următoare, a venit cu mine, m-a prezentat, m-a pus să ţin mingea pe picior, să vadă dacă ştiu ceva. Şi s-au îndrăgostit toţi de mine din prima clipă. Apoi, la 11-12 ani, am participat la „Cupa cravatelor roşii“, am ieşit cel mai bun şi cel mai tehnic jucător, golgheter. 

Aveai echipament?
Ce echipament? Tenişi chinezeşti, 30 de lei... Erau cam scumpi. Şi şort, tricou. Asta era tot. Nu eram dintr-o familie bogată.

Ai ajuns repede o mică vedetă.
Da, m-au dat în ziar la 11 ani şi ceva. Eram la Farul şi m-au dat la ziar, mă asemănau cu Lesciuc (n.r. – fost jucător la Farul), un stângaci foarte bun. A fost o mare mândrie pentru mine. A fost prima afirmare publică.

Părinţii cum au reacţionat?
Încântaţi... Din partea mamei erau cei care învăţau bine. Când aveam 13-14 ani, mama îl tot bătea pe tata la cap să învăţ şi eu ca ei. Dar nu s-a putut, nu era remediu cu mine. Îmi plăcea să mă duc la fotbal. Tata mă ameninţa că, dacă nu iau note bune la şcoală, nu mă mai lasă la fotbal. El mă avertiza, eu plecam la fotbal iar! Cu orice risc. La 14 ani, am fost suspendat un an pentru că n-am venit la Luceafărul (n.r. – centru federal organizat la Bucureşti, unde erau aduşi cei mai talentaţi juniori din ţară), tot din cauza lui. Ei bine, n-am lipsit de la niciun antrenament la Farul. Am fost dat exemplu. Când eram mic, visam să ajung la Farul. Asta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o lui nea Ioji: „O s-ajung să joc la echipa mare?“. Şi el mi-a răspuns: „Cu siguranţă. Mai greu va fi să rămâi acolo!“. Cu talent e uşor să debutezi, dar e greu apoi să te menţii.

Dar succes fete aveai?
Eu? Nu, n-aveam. Ca orice copil, bine-nţeles că şi mie îmi plăceau, aveam în clasă şi fete frumoase, dar eu n-aveam...

Nu veneau să facă galerie?
Ba da, veneau. Dar eu eram mic, nici nu sunt atât de frumos, aşa că n-am avut. Fiu-meu e frumos, aşa că întrebarea asta puteţi să i-o puneţi lui. Mie, nu! Eu am jucat fotbal, nu eram aşa frumos ca fetele să se uite la mine, aveam alţi colegi care erau gigolo, erau frumoşi, dar care n-au ajuns fotbalişti.

Eusebio şi Hagi, „Perla neagră“ şi „Regele“


„N-am iubit şcoala, dar mi-am dus-o“

Ne povesteai că tatăl tău te supraveghea din umbră...
Aoleu! M-a prins o dată cu o amendă.

Ce amendă?
El nu venea niciodată la şcoală şi nu semna carnetul când aveam note sub şapte. Eu îi spuneam: „Îmi trebuie, ca să-i duc dirigintelui, să vadă!“. „Ce mă interesează pe mine dirigintele? Ce nu-mi place, nu fac. Nu-mi convine, nu semnez.“ Tata avea personalitate. A venit atunci când a văzut că-i groasă. M-a anunţat cineva: „Taică-tău te caută, e la gard“. Primisem amendă pentru prea multe absenţe de la ore.

Dar, la şcoală, la cursuri, cum te descurcai?
Bine, bine, n-am avut niciodată probleme. N-am iubit şcoala, dar mi-am dus-o. Îmi plăceau istoria, geografia, limbile străine. Nu mi-au plăcut chimia, fizica. Româna era OK, dar gramatica mai mult decât compunerile. La matematică, mai mult algebră. Nu pot să mă laud, dar mi-am dus-o, mi-am îndeplinit obiectivele.
 

Câteva „teste de viaţă“ şi noroc de-un meci
 

Ai debutat foarte repede în Divizia A, la Farul.
Nu foarte devreme, mai degrabă normal. La 17 ani. Alţii au debutat la 15-16. Eu am venit la Luceafărul în 1979, la 15 ani. Nu m-a lăsat tata de la 14 ani, m-au suspendat un an cei de la lotul naţional. A fost un test de viaţă. L-am trecut pentru că iubeam fotbalul. Apoi am venit la Luceafărul, la 15 ani jucam deja pentru juniorii A, care erau cu doi ani mai mari ca noi. Apoi am jucat în Divizia C şi pe urmă în Divizia B. Deci, atunci când m-am întors la Farul şi am debutat în Divizia A, eu eram deja călit.

Dar psihologic? Erai deja vedeta stadionului, a oraşului...
Fiecare copil visează la asta. Important e să treci peste emoţii, să nu-i dezamăgeşti pe ceilalţi. Eu am venit la antrenament şi m-au anunţat că după-masă, imediat după ce mănânc, trebuie să plec la Bacău. Cu nea Ioji, cu trenul, să merg acolo, că Farul avea meci. M-au apucat emoţiile. Păi, ce să vă zic? Cu trei-patru luni înainte, trebuia să fiu dat afară din fotbal!

Cum aşa?
Da. Nu corespundeam fizic şi biologic! A fost un test. Se făcea evaluare în ultimul an de juniorat. Iar eu nu treceam testul nici fizic, nici biologic. Norocul meu a fost că s-a făcut atunci şi un meci. Am câştigat cu 4-0, eu am dat patru goluri şi m-au pus căpitanul echipei. (râde) Cât priveşte debutul în Divizia A, am luat bătaie cu 3-0, dar am arătat că merit să mă mai cheme.
 

„Să-ţi iei o haină mai ca lumea“
 

Primii paşi către celebritate...
Trebuie să înţelegeţi, când vorbiţi cu mine, că eu am iubit fotbalul. Mă comportam ca orice copil, dar când era vorba de fotbal, trebuia să fiu serios. Cine vrea să fie fotbalist nu-şi ia nasul la purtare. Chiar dacă în afara terenului, după meci, mă saluta lumea pe stradă, eu rămâneam acelaşi. Banii, celebritatea te schimbă, dar te schimbă să-ţi iei o haină mai ca lumea, să mănânci la un restaurant mai bun, te schimbă în calitatea vieţii, nu în comportament. Trebuie în continuare să ştii să te dai la o parte, să ştii să dai „Bună ziua!“.

Îţi mai aduci aminte ce-ai făcut cu primii bani câştigaţi din fotbal?
Da, cum să nu! I-am dus acasă, la părinţi! Apoi, când am strâns suficienţi, mi-am luat şi o maşină. La 18 ani, bărbatul trebuie să-şi ia carnet! Pentru că a conduce o maşină e prima senzaţie de bărbat. Ca să revenim: în rest, toţi banii îi duceam acasă. Mamei îi dădeam.

Gică Hagi, la panoul de onoare

„Eu, toată familia voiam la Dinamo. Dar nu s-a mai putut“

„Weekend Adevărul“: Trecerea la Sportul Studenţesc, în 1983, cum a fost?
Gheorghe Hagi: Am fost conştient că e o mare schimbare. Ca şi trecerea de la juniori la seniori. Alţi oameni, alte cerinţe.

De ce la Sportul şi nu în altă parte?
Eu semnasem cu trei echipe: cu Sportul, Steaua şi Craiova. Reuşisem la Craiova la facultate, dacă înţelegi ce vreau să spun, şi decisesem să mă duc acolo.

Mircea Lucescu povestea că el te-a făcut să te răzgândeşti şi să alegi Sportul.
Înainte să merg la Craiova, am plecat cu lotul naţional în Olanda. Alexandru Terheş, Gino Iorgulescu şi ceilalţi din naţională care erau de la Sportul îmi tot spuneau „colega“. Eu le răspundeam: „Ce «colega», mă, n-auziţi că eu merg la Craiova, nu la Sportul?“. Dar ăia de la Craiova nu-mi spuneau „colega“. Când m-am întors în România, la aeroport mă aşteptau cei de la Sportul. De la Craiova nu era nimeni. Ce să fac?

Dar cum ai semnat pentru trei echipe?
Păi, aşa au venit! Eram un copil... Au venit la Luceafărul. A venit fostul portar de la Steaua, nea Costică Toma...

Ţi-a pus o hârtie în faţă şi...
Da. După meciul Steaua-Craiova. M-au dus la stadion, acolo, şi am semnat. Apoi a venit nea Mielu Voica, de la Sportul, la Electroaparataj, că stăteam acolo la cămin, şi mi-a spus: „Uite, vrem să semnezi, cutare“. Am spus: „OK“.

Nu i-ai spus că ai semnat deja cu Steaua?
Ba i-am zis! Dar îmi răspundea: „Las’, nu-ţi face tu probleme, că se rezolvă!“. (râde)
 

Hagi, de la zero la infinit
 

Ce ţi-au promis cluburile?
Toţi ofereau facultate! Eu voiam. Ţineam la lucrul ăsta, nu mă feream, iar ei ştiau. Iar ultimul club care a venit a fost Dinamo. Le-am spus: „Nu mai pot! Deja am semnat cu trei! Unde mă duc acum?“. După ultimul meci de campionat m-au căutat, eu voiam şi înainte la ei, dar le-am spus: „Nu mai pot! N-am cum!“. Unchiu-meu, toată familia erau dinamovişti, voiau să merg la Dinamo. Dar pur şi simplu nu mai aveam cum să fac asta!

Trecerea din Constanţa la Bucureşti s-a făcut uşor?
Voi trebuie să spuneţi aşa: Hagi a venit la Bucureşti, a trăit în internat, cu patru paturi în cameră. A jucat la Sportul şi a stat într-o cameră la IEFS, a jucat la Steaua şi a stat într-o garsonieră. Ca să ajungă să aibă un apartament a muncit! Paşii în viaţă trebuie să-i faci mărunţi. Ca să te adaptezi undeva nu poţi să sari de la zero la infinit.

Din cariera ta la Sportul, a rămas cunoscut modul în care l-ai driblat pe Uli Stielike, internaţional german, în meciul cu echipa elveţiană Neuchatel Xamax (scor 4-4), din Cupa UEFA.
Da. Eu sunt băiat bun până mă calci pe picior. Am piciorul mic. Dacă mă calci, înseamnă că ai făcut-o cu intenţie. Atunci hai să vedem care e mai şmecher! Nu conta vârsta pentru mine pe teren. El a vrut să mă ia repede. Şi atunci i-am arătat cine sunt! După aceea, în retur, în Elveţia, cei de acolo mi-au dat un Toblerone în parcare, la hotel. Ca să văd ce e Elveţia: ciocolată.

Cât porţi la picior?
38.

Prima ieşire în străinătate când a fost?
La 13 ani, cu naţionala, cu avionul, în Franţa. Am stat, ţin minte, într-o pădure, într-o cabană. Când m-am întors, eram încântat: vizitasem Turnul Eiffel...

Ce ţi-ai luat?
Ee, pixuri… Eu avusesem cei mai puţini bani.

De ce?
Pentru că antrenorii au fost întotdeauna severi cu mine. Ştiau, probabil, de posibilităţile mele, numai că eram egoist cu mingea şi nu jucam pentru echipă. Aşa că mi-au dat cei mai puţini bani. Mi-au spus că am cel mai slab randament, asta a fost explicaţia lor. Am luat 60 de franci. Ceilalţi aveau 120.
 

„Adevărul e că eu am vrut să plec la Steaua!“
 

La Sportul ai stat trei ani şi...
...jumătate. Din 1983 până-n 1986. Am plecat în iarnă.

Plecarea ta a fost însoţită de un scandal mare.
S-au spus şi s-au scris multe, dar adevărul e că am plecat eu. Eram matur, ştiam deja ce vreau. I-am zis lui Mac Popescu (n.r. – decanul Facultăţii de Arhitectură, preşedinte la Sportul în acea perioadă): „Vreau să merg la Steaua pentru că e o echipă bună şi vreau să câştig titlul!“. „De ce să te duci la Steaua? Ce-ţi dă Steaua îţi dăm şi noi.“ M-au dus de trei ori şi la Nicu (n.r. – Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului Nicolae Ceauşescu şi responsabil, în acea perioadă, de Sportul Studenţesc) în cabinet.

Ce-aţi vorbit?
El mă lua cu: „Ce să faci tu la Steaua? Rămâi la Sportul!“. I-am spus că vreau performanţă. „Păi, şi ce, aici nu faci performanţă?“ „Da, dar titlul?“ Eu ieşisem deja de două ori golgheter şi cel mai bun jucător în Divizia A. Aşa că simţeam nevoia să mă duc la o echipă mare, voiam o provocare. Şi atunci am luat maşina şi am plecat în cantonament cu Steaua. Şi ei m-au lăsat, vezi Doamne!, la început, pentru meciul din Supercupa Europei, cu Dinamo Kiev. Ideea era că, dacă nu fac faţă la Steaua, mă întorc la ei. Dar a ieşit cum nu se putea mai bine: primul meci, primul gol, decisiv. Era echipa ideală pentru mine, unde toţi pasau, şi a venit unul care driblează şi rupe schemele, cum face Messi la Barcelona acum, nu?
 

Statele Unite ale sportului românesc, Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gică Hagi, şi George W. Bush Jr., preşedintele Statelor Unite ale Americii
 

„Lucescu îmi dădea ghetele şi eu îl băteam“
 

Lucescu te promovase la naţională la 18 ani, te luase la Euro 1984. El, în 1986, venise deja la Dinamo. Cum s-a întâmplat de nu te-ai dus la Dinamo şi ai ajuns la Steaua?
Dar ştiţi că eu nu am niciun meci la tineret? Nicio convocare, niciun minut. De la juniori, direct la echipa mare! Aşa m-a promovat nea Mircea Lucescu! De ce la Steaua şi nu la Dinamo? Pentru că Steaua m-a dorit foarte mult.

Lucescu te ajuta şi cu echipamentul…
El îmi dădea ghetele şi eu îl băteam! Aşa sunt părinţii. Au grijă de tine. Cu un echipament, cu un sfat, cu o vorbă bună, cinci minute la o cafea, să-ţi spună, să te îndrume, să te ghideze în viaţă. Un sfat de la un om din acesta este foarte important.

Aţi rămas prieteni oricum şi când ai ales Steaua.
Ne întâlneam! El era la Dinamo, eu la Steaua şi ne întâlneam! Ne spuneau ăia: „De ce te-ai întâlnit cu Lucescu?“.

Cine spunea?
Generalii! Eram monitorizaţi tot timpul. Ştiau totul despre mine. Pe urmă, dădeam trei goluri şi tot ei spuneau: „Uite, Hagi e devotat echipei!“. Îşi puneau întrebări. Dar rivalitatea era altceva. Noi eram prieteni cu dinamoviştii, crescuserăm împreună. Cum poţi să nu te vezi? Cum poţi să-i ocoleşti? Cu nea Mircea! Păi, dacă el m-a crescut, cum să nu mă duc la el acasă? Îmi spuneau: „Stai, domnule, că jucăm cu ei!“. „Şi dacă jucăm, ce? Mă duc, îi bat şi asta e!“

„Ruşine! Ne era ruşine!“

La Steaua te-ai împrietenit cu Valentin Ceauşescu. Mai ţineţi legătura?
Acum, în ultima perioadă, nu. Dar a fost un om super, ne-a ajutat, a fost un preşedinte de onoare foarte-foarte bun. Ne punea totul la dispoziţie, ne preţuia, ne aprecia, era de o modestie ieşită din comun.

Nicuşor, pe de altă parte...
Nicuşor avea şi funcţie. Dar Valentin nu. Valentin ţinea la noi, ştia problemele noastre, ce să ne zică.

În finala Cupei Campionilor din 1989, Steaua a pierdut, cu tine titular, 0-4 cu AC Milan...
Făcusem 1-1 cu ei în februarie. Dar noi eram atunci deja storşi. Aţi văzut acum Barcelona câte a luat de la Bayern? Aşa eram noi atunci. Steaua încheia atunci un ciclu de cinci ani în care jucase două finale de Cupa Campionilor şi încă o semifinală. Ajunsesem să fim în lot doar 11-12 inşi. Plecaseră şi Tudorel Stoica, şi Piţi (n.r. – Piţurcă), şi Bölöni. Marţi, înainte de meci, Ungureanu, Lung şi Bumbescu au făcut injecţii ca să poată să joace. Se adunaseră meciuri-meciuri-meciuri, competiţie internă, cupe, meciuri internaţionale, naţionala. Cu un lot din ce în ce mai restrâns. Dar a fost o dezamăgire enormă pentru noi. Nu ne venea să credem că se întâmplă asta pe teren. Noi jucând cu ei în februarie, când ne-au egalat în minutul 88. Golul de 1-0 îl dădusem eu.

S-a rupt căruţa?
Nu s-a rupt căruţa, dar era nevoie de altceva. Se terminase un ciclu, trebuia împrospătat, adus altceva. Aveam vreo patru jucători de 32-33 de ani. Alţi doi-trei plecaseră. Dinamo avea o echipă tânără. Lucescu a fost mai deştept, i-a luat pe cei mai buni tineri.

Ce vă spuneaţi după meci?
Ruşine! Ne era ruşine! Să pierzi cu 4-0, de o manieră incredibilă. Chiar dacă era o finală, nu ne cădea bine. Dar asta e, ne-am întors, am câştigat finala Cupei României la Braşov, cu Dinamo, cu golul pe care eu i l-am dat lui Stelică (n.r. – Bogdan Stelea). Dar nu mai eram noi echipa aia de dinainte.
 

„Nu-mi place armata! N-am grad, sunt soldat“
 

N-ai făcut armata în stil clasic, în cazarmă.
Eu n-am vrut să fac armata. Am semnat doar condica. M-am  dus la sfârşit, să semnez pentru soldă. Atât. N-am nicio fotografie cu mine îmbrăcat în soldat. Când erai soldat, indiferent că erai la Steaua sau la Dinamo, trebuia să faci poză. Eu n-am. Ce înseamnă să faci armata? Să asculţi de ordine, să stai în cazarmă. Nu-mi
plăcea.

Cu cine ai vorbit să scapi?
N-am vorbit cu nimeni. Aşa s-a întâmplat. Am venit la Sportul, am fost la facultate, pe urmă m-au înscris şi aia a fost. N-am fost în cazarmă nici măcar un minut. Eu nu eram angajat la Steaua, ci la TMUCB, la Sportul. Firmă de construcţii. Când m-am dus la Steaua, n-am vrut să mă duc în Armată, am rămas civil la Sportul.

Deci jucai la Steaua şi erai angajat civil.
Jucam la Steaua strict fotbalistic. Punct. N-aveam treabă cu Armata. Nu mi-au dat grad, funcţie, nimic. Sunt soldat. Eram angajat la TMUCB, unde luam un salariu de trei mii şi ceva de lei. Eram încadrat ca muncitorii care lucrează la cea mai mare înălţime, ca să-mi dea cei mai mulţi bani. ;

Coppa del Mondo Italia 1990. Notti magiche: Argentina-România 1-1, momentul în care „tricolorii“ au ţinut în şah campioana mondială en-titre, iar Maradona şi Hagi au fost adversari direcţi

„Maradona e idolul meu. Era bestial!“

Povesteşte-ne despre eliminarea din meciul decisiv de la Bucureşti cu Danemarca, 3-1, când ne-am calificat la Mondialul din 1990.
Ce pot să spun... Am făcut două faulturi şi m-a eliminat. Arbitru italian. Când spui italian, primul cuvânt care poate să fie? Şmecher. Am întors de la 0-1 la 3-1, noi am jucat extraordinar şi, când a văzut asta, prin minutul 60 m-a eliminat. Două faulturi am făcut, atât. În schimb, pe mine m-au faultat de m-au rupt.

Apoi, la câteva zile, a venit Revoluţia. Unde te-au prins evenimentele?
Dădeam ultimul examen la facultate.

Când, atunci?
Da. N-a fost pe 22 decembrie? Atunci! Dimineaţa mi-am lăsat maşina undeva, în centru, şi m-am dus la ASE, să dau ultimul examen. Apoi am plecat la Constanţa.  Deja intraseră cu tancurile. Mă speriasem.

Ce-ai gândit în acele zile? Că va fi mai bine, va fi mai rău?
Am făcut acel Revelion cu Ilie Dumitrescu. Şi i-am spus: „Acum există bogăţie peste tot, dar trebuie să te apleci. Adică trebuie să te mişti. Cine stă şi doarme...“. Democraţia asta-ţi dă: libertatea de a depinde doar de tine. Îmi pusesem şi eu întrebările: dar de ce să nu plec afară, de ce să nu vină un club mare, să mă ia? Atunci, în decembrie, am ştiut că vor veni să mă ia, dar depindea de mine. Trebuia să muncesc. Şi au venit.
 

„S-a întors Puskas!“
 

Înainte de Real Madrid, cu care ai semnat în primăvara lui 1990, ai avut posibilitatea să te transferi la alte echipe?
Cine nu mă voia pe mine? Eram socotit printre cei mai buni din Europa. Din Spania a venit Real Madrid, care a fost şi cea mai hotărâtă să mă ia. Din Italia venise reprezentantul unei echipe mari, am negociat la Bucureşti, dar am cerut prea mult.

AC Milan.
Ai văzut? Ai ghicit!

Ce a contat, între atâtea oferte, de ai ajuns tocmai la Real?
Venirea preşedintelui la Bucureşti. A venit Ramon Mendoza aici. Eu îi spusesem managerului care l-a adus că nu semnez cu nimeni, indiferent ce voiau Giovani (n.r. – Ioan Becali) şi alţii, până nu văd o echipă care să-mi convină.

Cum a fost trecerea la Real Madrid? Aveai autoritate în vestiar?
Eu? Trebuia să mă integrez întâi, era altă mâncare, altă limbă, altă viaţă. După numai o lună, deja mă simţeam altcineva. Parcă eram alt om. Vorbeam o limbă în plus. N-a fost uşor, dar şi acolo am început cu un gol frumos, de la 20 de metri, în amical. Ziarele au scris imediat: „S-a întors Puskas!“. Cel mai puternic impact asupra mea l-a produs mass-media. În România vorbeam puţin, însă acolo totul era mediatizat, totul era public. Asta era diferenţa dintre comunism şi democraţie.
 

„N-am vorbit, Nu ştiam ce să-l întreb pe Maradona“
 

Înainte de venirea la Real avusese loc Mondialul din 1990, din Italia. Prima calificare a României din grupele competiţiei, întâlnirea cu Maradona…
În prima etapă am fost suspendat. Dar a fost echipă foarte frumoasă. Foarte tânără. Păcat de meciul acela cu Irlanda, din „optimi“. Trebuia să-l câştigăm. Avusesem zece ocazii, iar ei, nici două şuturi. Am pierdut la 11 metri.

Te-a prins acolo mineriada.
Abia acum am văzut imaginile din România, de-atunci. Dacă nu eşti acasă, n-ai cum să simţi ce se întâmplă. Nouă, acolo, ni s-a spus că au venit protestatarii şi s-au bătut cu poliţaii. Atât.

Cum a fost duelul cu Maradona din meciul cu Argentina, care era campioana lumii?
Idolul meu! Eu jucasem cu el la 19 ani, la Vigo. Naţionala României, pregătită de nea Mircea, şi selecţionata străinilor din Spania. Nu există altul ca el! Omul era bestial. N-aveai cum să-i iei mingea. O ţinea lângă picior. Avea o tehnică incredibilă. Şi o gleznă... Am schimbat tricoul cu el. La vestiare m-am dus la el şi l-am schimbat. Îl am şi acum. Nu am vorbit, nu ştiam ce să-l întreb.

Cel mai frumos gol la Mondialul din SUA 1994

> Numele: Gheorghe Hagi

> Data şi locul naşterii: 5 februarie 1965, Săcele (judeţul Constanţa)

> Starea civilă: căsătorit cu Marilena; doi copii: Ianis şi Kira

> Studiile şi cariera: 

@ A absolvit Academia de Studii Economice (Bucureşti).

@ Ca jucător de club: Farul (1982-1983), Sportul (1983-1986), Steaua (1987-1990), Real Madrid (1990-1992), Brescia (1992-1994), FC Barcelona (1994-1996), Galatasaray (1996-2001); a câştigat trei titluri cu Steaua, cinci cu Galatasaray; două Supercupe ale Europei cu Steaua (1987) şi Galatasaray (2000), Cupa UEFA cu Galatasaray (2000); a jucat finala Cupei Campionilor cu Steaua (1989).

@ La naţionala României: 124 de selecţii şi 35 de goluri; câte trei participări la Mondiale, şi la Europene; desemnat cel mai bun fotbalist român (2000); locul patru în clasamentul FIFA al celor mai buni jucători (1994);

@ Ca antrenor: România (2001), Bursaspor (2004), Galatasaray (2004-2005 şi 2010-2011), Poli Timişoara (2006) şi Steaua (2007).

> Locuieşte în: Bucureşti şi Constanţa

„Tata!“ Aşa vorbeşte Hagi despre Lucescu, pe care spune că-l respectă pentru tot ceea ce a făcut pentru el Foto: Mediafax
 

„I-am dat postul meu lui Lucescu la Galata“

„Weekend Adevărul“: După Mondialele din 1990, te-ai dus la Real, ai stat doi ani, dar n-a mers.
Gheorghe Hagi: E total fals că n-a mers! Primele luni – da, echipa a mers foarte prost, era pe locul 12. Dar apoi a venit antrenor Radomir Antici şi lucrurile s-au îndreptat. După Hierro, eu am dat cele mai multe goluri. Am jucat toate meciurile. Dacă aş fi câştigat unul dintre obiective, aveam contractul reînnoit automat. Cred că am dat vreo 16 sau 18 goluri. Am pierdut însă campionatul în ultima etapă şi finala Cupei, şi atunci a venit oportunitatea să joc în Italia, la Brescia.

Nu prea ţi-a plăcut...
Ba nu, a fost bine. A fost şi asta o experienţă. Am acceptat că era nea Mircea (n.r. – Lucescu) şi a zis că e o trambulină pentru mine, să merg apoi din nou la un club mare. Din păcate, nu a ieşit acolo cum voiam eu – adică să merg la un club mare. Spun „din păcate“ pentru că am avut ofertă şi de la Napoli – când am căzut în Serie B (n.r. – în 1993), la baraj –, dar nu m-au lăsat să plec. Am stat o lună. În august n-am jucat deloc. După aceea, a trebuit să accept să joc şi în Serie B. Nimeni n-a înţeles de ce am lăsat Real Madrid, deşi mai aveam doi ani de contract.

Nu te mai simţeai bine acolo, la Real?
Mă simţeam ex-cep-ţi-o-nal! (bate cu pumnul în masă şi subliniază) Nea Mircea m-a chemat!
 

„La Brescia am văzut cum e să sufăr, să sufăr“
 

A contat atât de mult chemarea lui Lucescu?
Da. Era antrenorul care mă formase. Şi apoi, toată lumea voia să ajungă la o echipă în Italia.

Financiar cum a fost?
Financiar, nimic! Am pierdut bani. La schimb. (râde) Brescia a fost bună pentru că a fost un examen de maturitate. S-au întâmplat atâtea în doi ani, cât am stat acolo... Am învăţat ce înseamnă fotbalul italian, dar nu la nivelul acela înalt, cum eram eu obişnuit, am fost şi acolo, jos, am văzut cum e să sufăr, să sufăr. A fost un lucru foarte bun pentru viaţa mea – să văd şi cum e să fii jos.

În ’94 te-ai transferat la Barcelona, unde a mers, din nou, mai prost.
Şi când am mers la Madrid, şi apoi, la Barcelona, am avut două momente grele. La Barcelona eram după Campionatul Mondial din 1994, am avut doar cinci zile de pauză şi apoi am început să joc. Am avut opt întinderi într-un an, deci nu am avut continuitate deloc. În plus, era o luptă între antrenorul Johan Cruyff şi conducătorul clubului, care deţinea şi ziarul de sport de acolo. Eu, dacă jucam bine, de fapt jucam prost! Dar, la un moment dat, am câştigat publicul după o fază şi apoi a fost bine.

Aţi pornit senzaţional campania pentru Mondialul din 1994. Apoi, catastrofă: 2-5 cu Cehoslovacia. Mai speraţi în acel moment la calificare?
E greu după un rezultat din ăsta să speri, dar asta nu e munca jucătorului, ci a conducerii. Dar noi visam la America! Ne-am mobilizat şi am reuşit să învingem Ţara Galilor la Cardiff, ne-am calificat.
 

Desertul campionului: iaurt cu miere
 

L-ai împrumutat pe Gigi Becali ca să-şi înceapă afacerile.
Am fost prietenul lui Gigi. Am fost lângă el când a trebuit şi cum a trebuit, ca un prieten. Acum sunt şi naşul lui.

Mai sunteţi prieteni?
Bineînţeles. După incidentul de la Steaua, din 2007, el şi-a cerut scuze, iar eu i le-am acceptat. Ca orice om, fiecare poate să aibă un moment de slăbiciune.

Pare că Gigi Becali era omul potrivit la momentul potrivit.
Era tânăr, de oraş, ca noi. La fotbal se pricepea puţin, dar am fost prieteni buni. După aceea eu am plecat şi mi-am văzut de-ale mele. Acum avem o relaţie normală.

Gigi era apropiat de jucători încă din ’86-’87. Le aducea iaurt.
Familia lor se ocupa cu lucrurile acestea şi lactatele sunt foarte hrănitoare. Spre exemplu, în săptămâna dinaintea meciului cu Ungaria, desertul meu era mereu un iaurt cu miere.

Meciul din 1999!
Da, o săptămână am mâncat numai iaurt cu miere.

De ce?
Am învăţat în Spania că iaurtul e cel mai bun. Iar dacă pui şi miere, e super pentru organism. Foarte hrănitor. 

Mondialul din ’94 a fost cel mai bun moment din cariera ta?
A fost cea mai bună naţională.
 

„I-am distrus, săracii... Ce dracu’!“
 

„I-am distrus“, zâmbeşte Hagi când îşi aduce aminte de „optimile“ Cupei Mondiale din 1994, România-Argentina 3-2 Foto: Corbis

Iar tu, cel mai bun.
Da. Am a ajuns să ne batem cu toată lumea. Eram foarte încrezător. Păcat că s-a accidentat Neluţu Sabău înaintea Mondialelor. Dacă era şi el, îi rupeam pe toţi!

Columbia, prima adversară, era de doi ani neînvinsă, Pelé spunea că o să câştige Mondialul. Aţi învins cu 3-1.
Ca să ajungi să câştigi un meci cum a fost cel cu Columbia, în felul în care am făcut-o noi, ai nevoie de o strategie. Strategia asta a făcut-o Iordănescu. E numai meritul lui. Noi am luat jocul în serios, ei ne-au luat în glumă. Şi atunci au păţit-o pe teren. Dar echipa Columbiei era foarte bună. Era capabilă de orice. Bătuseră cu 5-2 Olanda, cu 5-0 Argentina... Însă şi noi eram
foarte buni.

A urmat căderea – 1-4 cu Elveţia.
Conjunctura a fost nefavorabilă. Înaintea meciului cu Elveţia am făcut cinci ore cu avionul de la Los Angeles la Detroit, apoi am jucat în sală, mie mi s-au pus cârcei la picioare – era prima dată în viaţa mea când aveam cârcei! Echipa Elveţiei era foarte bună. A fost o supărare apoi, ’nea Puiu ne-a ţinut în şedinţe pe aeroport, în avion...

Ce meci a fost mai greu: cu Argentina sau cu Columbia?
Cu Columbia! Argentina ar fi fost mai puternică dacă ar fi jucat şi Maradona. Dar în meciul cu Argentina am jucat mai bine. I-am distrus, săracii, ce dracu’… Nu mai ştiau de ei. (râde)

Pe urmă a venit eliminarea la penalty-uri cu Suedia, în „sferturi“.
Cel mai mare regret. Ştiam de la început că va fi echilibrat. Era deja sfârşitul campaniei, era foarte cald, slăbisem cu toţii mult. Acum, după ani mulţi, nu ştiu ce anume ne-a lipsit ca să fim campioni mondiali. Cruyff mi-a zis, mai târziu, că am jucat cel mai bine. Tot el mi-a spus, pe urmă: „N-aţi fost campioni mondiali c-aţi alergat prea mult“.

„Am fost lăsat pe Apa Sâmbetei în 2001“
 

Se discută despre reînfiinţarea unei competiţii la nivelul şcolilor.
Da, trebuie cultivată plăcerea de a face sport în România. Ca să faci calitate, trebuie să faci selecţie. Dar trebuie făcut ceva la nivel naţional. Cineva trebuie să coordoneze lucrul ăsta. Dacă Naşu’ agrea, eu asta făceam! Dar nu mă arunca pe mine iar la jumătate de drum (n.r. – aluzie la propunerea lui Mircea Sandu de a prelua naţionala în 2011, după ce Răzvan Lucescu a demisionat) în căruţă cu pepenii. Alţii au făcut şi eu să vin iar la jumătate de drum, iar să mă tăiaţi, iar să mă împuşcaţi? Lasă să treacă meciul cu Franţa şi dă-mi echipa de
la-nceput! „Nu, dom’le, acum e nevoie!“, mi-au spus. „Acum nu pot nici dacă mă ucideţi!“, le-am răspuns. Am luat-o de trei ori, n-a ieşit, s-o iau şi-a patra oară? Ce, sunt prost, tâmpit? Zice lumea că sunt dus cu bila, că iau numai lucrurile de pe drum!

Atunci, în 2011, nu-ţi impunea să te califici.
Da, dar era media. Dacă el (n.r. – Mircea Sandu) atunci când eram pe val, în 2001, n-a fost cu mine, când tocmai terminasem ca jucător şi după trei meciuri ca antrenor la naţională am fost judecat...

Te-a susţinut...
Ei, m-a susţinut... Am fost lăsat pe Apa Sâmbetei atunci. Singur! După barajul cu Slovenia? Sin-gur! Clauza mea, când am venit, a fost: „Să nu cumva să mă lăsaţi!“. Până la urmă, mi-am acceptat soarta, mi-am luat-o şi m-am dus acasă, ce să fac? Aveam şi eu vina mea.

Tu ai fost singurul care a plătit.
Da, dar ce puteam eu să arăt în două-trei meciuri? Cu Ungaria, 2-0 la Budapesta, arăt că e bine organizată echipa, cu invenţiile pe care le-am făcut eu imediat. Poate şi la meciul acela am greşit o alegere sau alta. Dar echipa arăta bine cât de cât. Eu nu venisem pentru meciul ăsta. După aia a început avalanşa... Asta a fost.

Mai înainte fusese Mondialul special din 1998. La amicalul cu Paraguay, cu scandal, ai aruncat celebra „trebuie să ne faceţi statui!“.
Aşa mi-a venit mie atunci, se mai aprinde sângele...

În 1998, cu Croaţia, Hagi, ca şi toată echipa României, au fost de nerecunoscut... Foto: Mediafax

La Mondiale, în Franţa, voi aţi fost în silenzio stampa.
Păi, da, cu presa nu te duelezi. Dar, din când în când, spui: „Dom’le, dă-mi şi mie dreptul să tac din gură“. Am vrut să ne concentrăm să jucăm. Şi-atunci am făcut şi pariu cu nea Puiu că batem şi Anglia, şi Columbia. La pariul ăsta i-am zis lui nea Puiu: „Tu te tunzi chel şi noi ne facem blonzi!“. Şi aşa ne-am făcut blonzi, chiar dacă unii n-au vrut, unora le-a stat bine, altora nu… (râde)

În primăvara lui 1998 a fost pus Piţurcă selecţioner, care i-a succedat lui Iordănescu după turneul final al Mondialelor din Franţa. În cursă era şi Lucescu. Ai venit special de la Galatasaray şi ai ţinut o conferinţă de presă, l-ai atacat pe Lucescu. Ai spus: „Blaturile le-au făcut nea Mircea şi ai lui!“.
Era vorba despre Steaua. Eu am venit atunci să apăr performanţele unui club foarte mare în România. M-a deranjat foarte tare că fusese atacată Steaua. Chiar dacă era tata, chiar dacă era omul care m-a crescut, n-avea voie să spună aşa ceva!

Dar Lucescu, din cauza afirmaţiei tale, s-a retras din cursa pentru naţională. Şi a rămas Piţurcă.
Eu am spus doar aşa: „Un club atât de mare ca Steaua a obţinut performanţele pe teren pentru că a fost cel mai bun în Europa. A fost cel mai bun, a jucat două finale şi o semifinală. Nu poţi să conteşti sub nicio formă “. Steaua a fost un exemplu. Şi e păcat să arunci cu noroi într-un club care trebuie să fie un exemplu.

În schimb, în 2000, când a venit Lucescu la Galatasaray, ai contribuit la venirea lui.
Eu i-am dat postul meu, practic, că eu eram antrenorul! Eu eram jucător-antrenor. Mă numiseră. Şi am zis: „Nu!“. Le-am spus că nu vreau să fiu amândouă, că rămân doar jucător, dar să aducă un antrenor român. Şi am dat două nume.
 

„Cuvintele «mamă» şi «ţară» M-au sensibilizat“
 

Iordănescu şi Lucescu?
(încuviinţează din cap) Cine putea să fie? Două nume! Deci... Asta e istoria. Atât de simplă. Mai era un altul din altă ţară, iar eu le-am spus: „Luaţi un român!“. Au venit în România şi au căutat, au discutat. Dar ştiau că iau un antrenor foarte bun. Erau Lucescu şi Iordănescu. Şi-ţi mai spun ceva. Balint avea contract de antrenor. Când am plecat eu, a plecat şi Balint. Eu am ţinut la români.

Relaţia ta cu Lucescu pare şi caldă, şi rece.
Numai caldă. Întotdeauna am avut pentru el – şi el pentru mine – un mare respect. Singura chestie dintre noi este că el a jucat la Dinamo şi eu la Steaua. Punct. Sunt două lucruri frumoase care, la un moment dat, ne-au unit – o dată la naţională şi apoi la Brescia. Există un mare respect, mai ales al meu, pentru că el m-a ajutat în viaţă. Chiar dacă e tata, din când în când, pot să zic şi eu ceva.

Te-ai retras de la naţională în 1998, dar ai revenit în ’99 pentru a contribui decisiv la prima victorie a României cu Ungaria. Adrian Păunescu spunea că ai revenit datorită lui.
Numai datorită lui! A pronunţat cuvintele „mamă“ şi „ţară“ şi m-a sensibilizat. Eram chitit să nu mă mai întorc. Piţurcă încercase să mă întoarcă. Dar am zis: „Nu! Gata, m-am retras!“. Să las locul celor tineri. Eu dădusem totul. Ce puteam să mai aduc? Era o chemare pentru un meci. Nu pentru altceva.

Apoi a mai venit un joc. Şi încă unul...
După aia au venit peste mine, să mai joc! Dar eu am vrut doar atât, jocul cu Ungaria, pentru că a invocat-o pe mama. N-am putut să mă opun. Am zis: OK! M-am pregătit bine şi de-aia am mâncat o săptămână iaurt cu miere. ;

„Minusul meu cel mare: Hagi nu ştia să meargă pe stradă“
 

Ai regretat revenirea la naţională, în 1999?
Niciodată. Mi-a părut rău că s-a ajuns la lucrurile acelea cu Piţurcă, cu interviul dat de el înaintea Europenelor din 2000. Noi am fost seara la televizor şi am spus că nu avem nimic şi apoi, după ce am plecat, el a început să spună lucruri despre mine. Am zis că nu mai vin la naţională.

Ai pus presiune.
Am spus că dacă mai este el antrenor, eu nu mai vin la naţională. Altceva, nimic. La fel, i-am spus lui Mircea Sandu: „Nu fi condiţionat de mine! Fă ce-ţi dictează inima sau gândul, dar eu nu mai pot să joc aşa“. Şi cu Polonia, într-un amical, se întâmplaseră nişte lucruri în vestiar şi n-am mai vrut să joc după pauză. Normal că puneam o presiune. Era o decizie. Piţi a spus lucrurile alea de mine, după ce eu i-am dat totul.

În 2001, România, cu tine antrenor, pierdea barajul cu Slovenia.
Asta a fost... Mi-a părut rău.

Ai făcut bine venind ca antrenor direct la naţională, după cariera de jucător?
Nici n-am vrut. M-au luat pe sus.

Cine?
Toată lumea zicea să fiu antrenor. Toţi! Eu eram în vacanţă. Am spus că vreau o pauză de un an, am lăsat un contract mare la Galatasaray ca să stau, să nu fac nimic. Şi, după aceea, toată lumea îmi spunea să vin. Şi am riscat. Mi-am asumat un risc.

Erai pregătit să fii antrenor în 2001?
Cum să nu? Păi, aveam atâta experienţă ca jucător.

Şi atunci, cum îţi explici acest eşec?
Aşa e viaţa. Aşa a vrut Dumnezeu. Eu am făcut-o din suflet. Nu acuz pe nimeni. Îmi asum toate deciziile.

Inclusiv încercarea de la anul, de a veni cu Gică Popescu la federaţie.
Mi-o asum, cum să nu! Eu îl sprijin pe Gică. Dar nu s-a discutat nimic, despre nicio funcţie a mea acolo.
 

 „Dau în scris că voi avea succes!“
 

Cum îţi vezi viitorul?
Mă văd lângă clubul meu.

Deci nu la FRF.
Îl sprijin pe Gică Popescu, dar am proiectul meu.

Vei putea schimba sistemul corupt din fotbalul nostru?
Eu sunt convins, dau şi în scris că voi avea succes! Am plecat de la copii şi juniori ca să ajung iar sus. Vorbim peste cinci ani!

Ştii cum merg lucrurile...
Ştiu. Sunt de patru ani aici. Înainte, nu ştiam nimic. Ştii care a fost minusul meu cel mai mare? Că Hagi nu ştia să meargă pe stradă.

Cum adică?
Păi, eu nu ştiu să merg în afara terenului. Eu, pe teren! Acum încep să cunosc fotbalul, îmi dau şi eu seama. Încerc să aplic ce-am văzut afară, să muncesc. ;

Acest interviu a apărut în ediţia „Weekend Adevărul“ de vineri, 9 august