Alexandru Dedu (45 de ani) s-a întors în România după zece ani de handbal în străinătate şi, cu toate că s-a retras de pe teren, a rămas cu ochii la jocul care l-a determinat să muncească pentru a deveni mai bun. Îşi dorea să fie cumva aproape de acest sport şi de aceea a candidat la preşedinţia Federaţiei, iar acum, din poziţia de manager, vrea să deblocheze uşile pentru generaţia tânără.

De la Ploieşti la Timişoara, de la Timişoara la Bucureşti, de la Bucureşti la Barcelona. Cam aşa arată câteva dintre căile sportive din viaţa handbalistului Alexandru Dedu. S-a obişnuit de copil cu aceste tranziţii şi a înţeles că, deşi joacă alături de alte echipe, în toate cazurile, obiectivul membrilor rămâne acelaşi: să câştige meciul. Emoţii? Are de când se ştie, ceea ce e firesc, căci, „dacă le ai înseamnă că îţi pasă“, spune el. Cu ani în urmă, în echipa de juniori, era băiatul care, în loc să joace, căra mingile – o mare dezamăgire pentru el. Mâinile lungi şi subţiri au fost o piedică nişte ani, însă, odată ce s-a pus pe treabă, a ajuns campion naţional. Mai târziu, a participat la Jocurile Olimpice din vara lui ’92. Apoi, în cei trei ani la FC Barcelona, a devenit un altfel de jucător, mai puţin dur în apărare, şi, implicit, un altfel de om. Din 2014, anul în care a trecut şi printr-un accident de motocicletă, Dedu este preşedintele Federaţiei Române de Handbal. Se străduieşte să promoveze acest sport şi are un vis în ce priveşte Jocurile Olimpice din 2020. 

„Weekend Adevărul“: Ce legături mai aveţi cu oraşul Ploieşti?

Alexandru Dedu: M-am născut acolo, iar la zece zile am ajuns la Gura Teghii, în Buzău, unde tatăl meu a fost stagiar şi, practic, am locuit în vârful Muntelui Penteleu. La 50 de metri în spate, de unde stăteam noi, era buza pădurii. În zona aia, Ceauşescu avea o cabană şi a împuşcat cel mai mare exemplar de urs brun, cel mai mare trofeu din lume. În copilăria petrecută acolo, am mâncat sănătos, m-am jucat în pădure şi cred că aceste lucruri şi-a pus mult amprenta asupra evoluţiei mele fizice şi psihice. Până la 5 ani am trăit acolo, după care ne-am întors în Ploieşti, când tata a venit să lucreze la Spitalul Judeţean, şi am locuit la bloc până la 17 ani – atunci am plecat de acasă. 

Nu v-a lipsit pădurea de la Gura Teghii?

Nu mă gândeam la asta. Cred că atât timp cât părinţilor le e bine, şi copiilor le e bine.   

Ieşeaţi la joacă în faţa blocului cu alţi copii?

Bineînţeles. Eram de dimineaţa până seara afară, la propriu. Cât timp am avut spaţiu, pentru că părinţii mei au ţinut să fac şcoală. Am fost un elev bun, deşi, în momentul în care m-am apucat de sport, aveam unul sau două antrenamente zilnic. Am avut mai multe începuturi: în clasele I-IV, cu rugbi şi atletism; în clasa a IV-a, m-am apucat de baschet, unde eram promiţător, dar antrenorii erau neserioşi şi mă duceam conform orarului şi ei nu veneau. Şi s-a întâmplat des. În clasa a V-a, tata, văzând lucrul ăsta, m-a dus de mână la handbal, la regretatul domn profesor Arthur Hoffman, o somitate în viaţa sportivă şi culturală din Ploieşti. Aveam 10 ani când am început. 

Vă duceaţi la antrenament zilnic?

Da, se muncea chiar bine. Au fost ani în care am fost primul din casă care se scula. Erau zile când ieşeam pe uşă şi părinţii mei abia se trezeau să plece la serviciu. Mă duceam la antrenamentul de dimineaţă, mă duceam la şcoală, veneam acasă şi făceam temele, după care mă duceam la antrenamentul de seară. De ce făceam asta atunci? Habar n-am să spun. Acum ştiu: e o pornire. În primul rând, trebuie să-ţi placă şi, în al doilea rând, e dorinţa de a răzbi, de a face. 

Dedu, cândva în 2011  FOTO: Arhiva Alexandru Dedu

Aveaţi vreun vis atunci?

Copil fiind, nu prea eşti conştient de tine. Cred că sunt nişte orgolii pe care încerci să ţi le satisfaci. La mine a fost dorinţa de a fi bun. E clar că nu eşti bun la început, că nu eşti bun tot timpul, dar până la urmă, dacă îţi urmăreşti visul, cred că reuşeşti. Mie aşa mi s-a întâmplat. Părinţii m-au susţinut pentru că era o mişcare cumva în mod organizat, dar nu mi-au dat niciun imbold. Îmi aduc aminte că a fost un moment în clasa a VIII-a când eram frustrat că nu am fost un om îndemânatic cu mingea – în primii patru ani am cărat mingile, nici măcar nu jucam – atunci m-am lăsat, era şi vârsta mai dificilă. Ei nu au insistat să mă duc. După opt luni, m-am întâlnit cu antrenorul pe stradă, cu greu m-a recunoscut, pentru că în acest timp crescusem vreo 12 centimetri, şi mi-a zis: „Mâine vino la handbal“. Şi m-am dus. Atunci a fost declicul: din cărător de mingi, datorită faptului că eram înalt şi am jucat, am ajuns într-un an campion naţional, căpitan de echipă şi, după încă un an, în lotul de juniori. Apoi, un an mai târziu am fost în lotul de tineret şi, la un an jumate, în lotul mare. 

Ajungeaţi la şcoală?

Ajungeam. Am terminat matematică-fizică la „Mihai Viteazul“. N-am fost niciodată un vârf, dar am fost un elev bun. Cred că, dacă voiam să fiu vârf, eram vârf. Am reuşit să împac şcoala şi sportul până când am plecat de acasă. Mi-am terminat junioratul la finalul clasei a XI-a, iar într-a XII-a Politehnica Timişoara m-a dorit şi m-am mutat în Timişoara. Pentru că eram la un liceu bun, am ajuns la Colegiul „Loga“, unul dintre cele mai bune licee din ţară, dar acolo deja mi s-a rupt ritmul. Trăiam într-un cămin studenţesc, eu fiind elev, şi mă antrenam cu seniori, cu bărbaţi cu familie.   

„Alecule, vezi că ai nişte probleme“

După despărţirea de familie, v-aţi dorit să vă întoarceţi acasă sau vă gândeaţi la cariera sportivă?

Atunci nu mă gândeam la carieră, ci, la fel, am plecat mânat de dorinţa de a arăta că sunt bun. De la 17 ani n-am mai cerut niciun ban de acasă şi sunt pe picioarele mele. Dar, cu cât am crescut în vârstă, cu atât proiecţia visului a fost mai lungă.

Vă amintiţi un moment greu din echipa de juniori?

Mă durea că nu jucam şi ştiu că nu meritam asta. Longilinii sunt mai puţin îndemânatici şi trebuie să ai răbdare cu

ei, să-i antrenezi mai mult. Am simţit acut lipsa familiei, însă, când eram cu Lotul Naţional de Tineret la Arad, aveam 16 sau 17 ani, şi i-au dispărut unui coleg de-al meu vreo 300 sau 400 de mărci. Eu m-am dezbrăcat lângă el şi m-a acuzat pe mine că am luat banii ăia. A venit Poliţia şi s-au făcut cercetări. Îmi aduc aminte că un maseur, ungur de origine – trebuia să fie un reprezentant al echipei la audieri – , care mă citise ca om, mi-a zis a doua zi: „Alecule, vezi că ai nişte probleme. Toată lumea te-a acuzat pe tine că ai luat banii“. Am avut un sentiment acut de frustrare, pentru că nu aveam cu cine să împărtăşesc lucrul ăsta. 

Care a fost primul meci important pentru dumneavoastră?

Toate meciurile au fost importante. Şi cu şuturi în gură la figurat, şi cu foarte multă bucurie. O viaţă de sportiv.

(La Campionatul Mondial Under 18 FYR Macedonia România  FOTO: Arhiva Alexandru Dedu)

Pe cine aţi admirat în copilărie?

N-am avut niciodată idoli. În schimb, i-am privit cu admiraţie, niciodată cu pizmă, pe cei care credeam că merită, pentru ceea ce erau sau ceea ce aveau. În momentul de faţă, sunt la fel. Tot timpul mi-am pus întrebarea: „Ce pot eu să fac ca să fiu ca ei?“. Dar nu pot să spun că mi-am atârnat pe perete poza cuiva. 

„Trăim o revoluţie în sport“

Aţi crescut în timpul comunismului. Aţi fost vreodată conştient la acea vreme de faptul că regimul susţinea performanţa sportivă?

Asta a intervenit mult mai târziu. Atunci era un drum pe care mergeai, cu nişte pereţi destul de strâmţi, şi nu ştiai alternativa. Lucrurile erau foarte clare pe vremea aceea: cineva conducea, indiferent la ce nivel, îţi spunea să faci ceva şi tu făceai. Nu erau comentarii. Făceai cât puteai şi, dacă nu mai puteai, venea altul. Aşa s-a făcut performanţă. Noi acum trăim o revoluţie în sport, o revoluţie a „de ce“-ului. Fiindcă rezultatele şi sistemul au fost cum au fost, în prezent, încă se trăieşte din rămăşiţele acelui sistem. În schimb, generaţia tânără n-are nicio problemă să muncească, dar trebuie să ştie de ce. Dacă în faţa lor nu sunt nişte profesionişti care să ştie să le explice, să se impună, nu ţipând sau cu biciul, ci prin vorbe, e greu să-i mai capacitezi să facă performanţă, pentru că înseamnă muncă şi reţineri de la o viaţă normală. 

Cum încercaţi să-i atrageţi pe tineri spre handbal?

În primul rând, oamenii trebuie să audă despre handbal, iar noi suntem prezenţi peste tot. Şi mesajele pe care le primim sunt cele sănătoase. Strict legat de performanţă, sunt două căi: una prin care noi, toţi cei care participăm în sport, să ne educăm şi să învăţăm în aşa fel încât să încercăm să fim la acelaşi nivel cu ţările împotriva cărora jucăm. În acest caz, trebuie să şi ardem nişte etape şi din cauza asta am adus la echipa naţională nişte antrenori care au un curriculum vitae departe de orice, să-i zicem, interpretare, care vin cu un sistem profesionist, cu nişte lucruri foarte clare care impun respect şi de care beneficiem. În acelaşi timp, încercăm, la nivel de Federaţie, să şcolim antrenorii. 

Ce părere aveţi despre mesajele nostalgice precum: „Handbalul nu mai este ce-a fost“?

Tuturor acestor nostalgici le spun în felul următor: niciodată nu o să vină o zână cu o baghetă să facă aşa cum era înainte. Dacă într-adevăr vrem să fim ce am fost, trebuie să punem mâna la muncă şi să ştim la ce nivel suntem, nu să avem senzaţia că suntem foarte buni. După diagnostic, apare visul, iar în urma lui: dorinţa, munca şi obiectivele coerente. 

Unii spun că lipseşte sprijinul financiar.

Da, dar este o roată. Foarte mulţi oameni din sport consideră că e suficient să exişti. Nu, nu este suficient. În ziua de astăzi, sportul a devenit foarte comercial, fără să fim conştienţi de asta. Sporturile care nu au audienţă şi nu sunt vizibile o să dispară uşor-uşor. Apar alte sporturi, în plus există sporturile extreme. Ca atare, trebuie să promovăm sportul. Este unul dintre mottourile mele. Ne plângem că multinaţionalele nu fac marketing prin sport, cu toate că în alte ţări aceleaşi companii fac un marketing prin sport fantastic. Dar noi facem marketing sportiv? Haide să ne uităm întâi în curtea noastră. Ne facem munca astfel încât ei să vină alături de noi? Alt motto al meu este transformarea sportului din consumator în creator de plusvaloare, cum e în alte ţări. Dar, la fel, trebuie pornită roata asta. Partenerii, nu-mi place să le spun sponsori, vin cu avantaje, care nu trebuie să fie întotdeauna sub formă de bani. Cu aceste avantaje investeşti în performanţă, în copii şi s-a pornit roata. Noi, în handbal, suntem relativ OK. Se fac nişte mişcări, apropo de Legea 69 (n.r. – au fost modificări pentru reglementarea finanţării activităţilor sportive de către administraţia publică locală) . Sportul românesc are nevoie de un brânci. 

Revoluţia, „în fostul hotel al Partidului din Baia Mare“

În decembrie 1989 aveaţi 18 ani. Pe unde eraţi?

Pe 16 decembrie, am plecat cu ultimul avion din Timişoara spre Bucureşti. Când am ajuns în Ploieşti şi m-am dus la ai mei, un şofer de maxi-taxi m-a întrebat ce e la Timişoara. Pe urmă am aflat că venisem cu ultimul avion şi că se blocaseră zborurile. Am venit pentru că exact în decembrie a fost prima mea convocare la Lotul Naţional, care s-a întâlnit în Baia Mare. Pe 20 sau 21 decembrie, am luat şi ultimul avion din Bucureşti. Îmi aduc aminte că eram în fostul hotel al Partidului din Baia Mare, când am văzut pe cineva alergând cu un steag găurit. Au fost şi incidente, pentru că această clădire era faţă în faţă cu Consiliul Judeţean, dacă ţin eu bine minte. Era o mare de lume acolo şi, la un moment dat, s-au întors toţi cu faţa spre hotel. Au ajuns la noi nişte indivizi, unii destul de băuţi şi cu puşti în mână. Antrenorul ne-a spus: „Staţi liniştiţi, nu mişcaţi“, iar acei oameni au intrat în camerele noastre. Băieţii fuseseră în cantonament înainte, cred că în Grecia, şi aveau săpunuri, cafea. Acele persoane strigau: „Ia uite, bă, cum trăiesc ăştia! Ieşiţi afară“. Bineînţeles că ne-am încolonat şi am ieşit şi atunci unul din mulţime a zis: „Asta e echipa de handbal a României“. Au început toţi să aplaude. 

FOTO: Eduard Enea

V-aţi gândit atunci că, odată cu regimul politic, o să se schimbe şi destinul handbalului?

Eram atât de sigur pe mine, încât nu îmi păsa de mediul înconjurător. În zilele alea nu m-am gândit nici că vine libertatea sau că pot să ies din ţară. 

Barcelona, „cea mai importantă lecţie“

Aţi simţit apoi libertatea?

A apărut Fata Morgana, adică plecatul în străinătate, să câştigi nişte banii. 

În 1992, la Jocurile Olimpice, aţi făcut parte din Lotul Naţional. Ce a însemnat pentru dumneavoastră?

A fost cea mai frumoasă experienţă. Olimpiada este altceva în peisajul sportiv.

Aţi avut emoţii în ’92?

Emoţii am avut la fiecare meci, dar am impresia că sunt normale şi că dacă le ai înseamnă că îţi pasă. 

Aţi făcut comparaţii vreodată între clubul FC Steaua Bucureşti şi FC Barcelona? 

Nu există comparaţii. În primul rând, FC Barcelona are în momentul ăsta 120 de ani, plus că e o structură foarte bine înfiptă cu picioarele în pământ. Clubul Sportiv al Armatei Steaua este şi el cu picioarele înfipte în pământ în România, dar diferenţa e foarte mare, fără să vreau să jignesc pe cineva.

Ce aţi învăţat în perioada în care aţi jucat acolo?

Pot să spun că a fost cea mai importantă lecţie a mea. M-am schimbat foarte mult ca om. La Barcelona am învăţat că, făcând lucrurile bine şi având nişte valori clare, ai şi nişte rezultate. Eu mi-am făcut loc în handbal fiindcă eram un tip dur în apărare şi loveam, dar în Barcelona, antrenorul m-a tras deoparte şi mi-a spus că şi cel pe care l-am lovit trăieşte din această meserie, ca şi mine, şi, ca atare, trebuie să-l tratez cu respect. Aşa mi-am schimbat modul de a apăra, modul de a trata adversarii, dar şi în viaţa de zi cu zi.  Am memorii frumoase legate de Barcelona –  am jucat trei ani acolo –, pe urmă m-am dus şi cu soţia mea. 

V-a fost dificil să vă adaptaţi de la o echipă la alta?

Nu, am învăţat destul de repede că aşa este această meserie şi că grupurile se schimbă. Clar ai nişte afinităţi sau nişte antipatii personale sau de grup, dar una este să te duci să îţi faci meseria, alta e să te duci să-ţi botezi copilul cu cineva. Dacă ne şi împrietenim şi mergem şi la bere împreună e nemaipomenit. Dar, cât timp avem acelaşi obiectiv, nu trebuie neapărat să fiu prieten cu tine; trebuie să fiu profesionist. 

„Stăm cu fundul pe nişte ouă de aur“

Cum v-aţi pregătit pentru retragerea de pe teren?

Retragerea mea o consider venirea în ţară. De la ultima echipă la care am jucat, Pontevedra din Spania, am plecat cu o ofertă destul de civilizată – mă voiau să mai semnez cu ei. Mi-am pus un target atât de sus în negocierea cu ei, încât eram sigur că nu o să mi-l ofere. După nişte ani, trag concluzia că am vrut să mă întorc în ţară. În plus, ultimii cinci ani din cariera mea au fost dureroşi, fiindcă genunchiul stâng era permanent cu lichid şi aveam mereu dureri. Trebuia să-mi pun gheaţă după fiecare antrenament sau mişcare şi, uşor-uşor, începuse să dispară plăcerea de a juca. Deja visam să-mi construiesc o casă, să am o afacere, aşa că m-am lăsat de handbal, mi-am construit casa, am făcut şi nişte afaceri în perioada 2005-2010, dar eram tot timpul cu ochii la handbal. Nu puteam să stau deoparte. 

Alături de antrenorul islandez Dagur Sigurðsson FOTO: Arhiva Alexandru Dedu

Şi aţi devenit preşedintele Federaţiei Naţionale de Handbal.

Orice fost jucător sau orice fostă jucătoare are nişte opţiuni, în funcţie şi de pregătirea şi de visele pe care le are. Eu sunt şi antrenor şi aş fi putut să fac asta, dar am ales calea administrativă. L-am sunat pe domnul preşedinte Gaţu, i-am spus cine sunt şi mi-a zis: „Vino la Federaţie“. „Nu, nea’ Cristi, v-aş invita la o cafea“, i-am răspuns. Şi am fost peste drum. I-am spus: „Vreau să mă întorc în handbal, că îmi place“. M-a întrebat: „Şi vrei să fii antrenor?“. „Nu, nea’ Cristi.“ „Dar ce vrei să fii?“ „Preşedintele Federaţiei“. I-am zis: „Dacă mă primiţi, stau lângă dumneavoastră să mă puneţi la muncă, să mă testaţi.” A fost surprins. După trei ani am ajuns preşedintele Federaţiei.  

Până la urmă, aţi stat pe lângă Cristian Gaţu?

Foarte puţin, pentru că avea drumurile şi echipa lui. N-a fost o simbioză, dar cu şase luni înainte să candidez, m-am dus la dânsul şi i-am spus. 

„Să calci pe egoul tău“

Odată ce aţi devenit preşedintele Federaţiei, aţi aflat lucruri noi şi despre dumneavoastră?

Nivelul meu de răbdare a crescut. Nu mi-am închipuit niciodată că pot să am atâta răbdare! În acelaşi timp, am învăţat un lucru de care nu sunt mândru, dar care e necesar pentru un manager: că e foarte puţin importantă persoana ta. Dacă înainte eram un om peste care se trecea greu când lua o hotărâre, aici am învăţat că trebuie să calci pe egoul tău, fiindcă orice decizie a ta are importanţă mare în viaţa multor oameni.

Ce aţi observat când aţi preluat această funcţie?

După zece ani de străinătate în vreo patru ţări, când am venit în România, am fost mirat că nişte lucruri evidente şi clare nu sunt băgate în seamă şi, în cel mai bun caz, nu sunt copiate, ca să încerce să crească. Prima mea senzaţie a fost că este o lipsă de informaţie, dar a trecut timpul şi mi-am dat seama că nu este asta – e părerea mea şi nu am adevărul în buzunar – e şi lipsă de informaţie, dar, în mare parte, este teama de nou şi de incompetenţă. Dacă încerci să abordezi un lucru nou şi să te înconjori cu oameni care ştiu ce fac, s-ar putea să-ţi dai seama că nu eşti bun. Şi atunci e mai bine să menţinem sistemul aşa, să ne ascundem. 

Aţi spus într-un interviu că vă doriţi ca ambele echipe de seniori să ajungă la Jocurile Olimpice din 2020.

Obiectivul major în urmă cu trei ani şi jumătate, când am fost ales preşedinte, a fost ca echipa de fete să ajungă la Olimpiadă. Acum îmi doresc şi încerc să creez calea pentru ca ambele echipe să ajungă la Tokyo. Este un obiectiv foarte îndrăzneţ, ţinând cont de schimbarea de generaţie de la echipa de fete, dar şi de faptul că la handbalul masculin încă nu suntem în top. 

Valoarea spectacolului sportiv 

Ce ar spune această reuşită despre România?

Cred cu tărie că stăm cu fundul pe nişte ouă de aur, ţinând seama de condiţiile în care e sportul acum: avem 7.000 de jucători legitimaţi, iar ţările cu care ne batem au sute de mii şi, totuşi, suntem acolo. Dacă noi am face lucrurile profesionist şi dacă am fi bine finanţaţi, oare ce am fi? Cred cu tărie că avem un potenţial imens, dar drumul ăsta trebuie pus într-un făgaş real comparativ cu cei cu care concurăm. 

La Comitetul Olimpic şi Sportiv Român

Cât de important e spectacolul când mergem la un meci de handbal?

Este imperios necesar ca spectatorul, cel care pentru mine e focusul principal de când sunt preşedinte, să interacţioneze cu evenimentul în sine, cu spectacolul sportiv, şi să se simtă bine în tribună. Şi facem eforturi în limita posibilităţilor ca oamenii să aibă experienţe plăcute când merg sau se uită la handbal. Am început să umplem săli şi se vorbeşte mult despre handbal.

Am văzut că promovaţi handbalul şi pe contul dumneavoastră de Facebook. 

Pentru mine, Facebook-ul şi media online, în general, sunt un barometru şi, în acelaşi timp, sunt şi o pârghie la îndemână, prin care încerc să transmit nişte idei, dar fără a impune. Este unul dintre lucrurile care mi se reproşează ca manager: că nu dau cu pumnul. Dar nu cred în asta, ci în exemplul personal şi în crearea necesităţii. 

Federaţia a semnat recent un protocol de colaborare cu Universitatea de Educaţie Fizică şi Sport. De ce este important un astfel de document? 

Există, nu ştiu de când, pentru că sunt relativ tânăr, o scindare între mediul ştiinţific şi mediul sportiv. Şi cred că este o necesitate să fie uniţi, pentru că noi suntem produsul acestui mediu universitar ştiinţific, iar noi, practicienii, trebuie să dăm un feedback mediului ştiinţific, ca ei să fie la zi cu realitatea internaţională, pentru a crea cadre bine pregătite care să intre în sport. 

CV

Numele: Alexandru Dedu

Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1971, Ploieşti

Studiile şi cariera: A studiat la Colegiul „Mihai Viteazul“ din Ploieşti şi, apoi, la Colegiul „Constantin Loga“ din Timişoara. 

A făcut parte din lotul echipei naţionale 

de handbal a României, care a ocupat locul opt la Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1992.

Ulterior, a participat la campionate mondiale şi europene de handbal masculin. 

De-a lungul carierei, a câştigat de trei ori Liga Campionilor EHF şi, de două ori, Supercupa Europei. 

Între 1996 şi 1999, a jucat la FC Barcelona Handbal. 

Din februarie 2014, este preşedintele Federaţiei Române de Handbal. 

Locuieşte în: Bucureşti