„Sunt eu, studenta doamnei Ioana Pârvulescu, de la revista «VIP». După cum v-am promis, vă trimit întrebările". Aşa a început totul: prin numele unei prietene dragi folosit ca strategie de „captatio" şi prin rugămintea de-a accepta să răspund la câteva întrebări. Am încercat o opoziţie firavă: nu mă consider VIP, există oameni mult mai interesanţi decât mine, nu cred că locul meu e în paginile unei asemenea reviste etc. Ba chiar am preluat vorba lui Groucho Marx: „Nu vreau să fac parte din niciun club dispus să mă accepte ca membru". Până la urmă însă am cedat. De ce? Cred că din empatie. M-am pus în locul unui tânăr care vrea să înceapă o carieră în presă şi care, student fiind, se înscrie la un curs de editare. M-am întrebat cum aş reacţiona dacă mi s-ar închide uşi după uşi, dacă m-aş alege cu un refuz după altul, dacă nimeni nu mi-ar da o şansă şi toţi m-ar expedia grăbiţi. Mi-am spus că ar fi cuviincios din partea mea să particip la afirmarea unui condei proaspăt. Şi m-am declarat disponibil.

Gravă greşeală! Întrebările erau treizeci şi opt la număr, iar la întrebarea mea pedantă - „Câte semne trebuie să aibă răspunsurile?" - am primit un răspuns manelistic: „Fără număr". În schimb, termenul-limită era presant. Trebuia să răspund în trei-patru zile, pentru ca intervievatoarea să poată publica materialul la vreme (o săptămână mai târziu). Evident, un interviu nu poate avea mai mult de şapte-opt întrebări, dacă vrei răspunsuri bine argumentate şi viteză de reacţie. Treizeci şi opt de întrebări nu mai alcătuiau un interviu, ci un abuz. Vinovat faţă de mine însumi şi suferind de păcatul punctualităţii, m-am pus totuşi pe scris. Am trecut peste indiscreţiile, scăpările şi micile probe de insolenţă din întrebări şi am predat totul la termen. De curiozitate, am efectuat o numărare a semnelor. Rezultat: 27.291. Altfel spus, scrisesem - pro bono - echivalentul a două luni de articole pentru „Adevărul". Am avut, cu toate acestea, mica mea clipă de mulţumire pentru felul cum contribuisem la detenta profesională a unei aspirante. În fond, făcusem o faptă bună.

Interviul n-a apărut nici până astăzi, deşi au trecut de-atunci fix două luni. La un moment dat, după mai bine de-o lună, mi-am amintit de el şi i-am trimis un e-mail tinerei care se semnase „Redactor-editor, Revista VIP". I-am folosit adresa personală, fiindcă de pe ea îmi fuseseră trimise întrebările. N-am primit răspuns şi probabil că nici n-o să primesc. Solicitudinea iniţială a fost înlocuită de întoarcerea spatelui. Relativa politeţe de început s-a transformat în mojicie, indiferenţă şi sictir. De aici şi dezolarea mea - nu atât faţă de felul cum o străină mi se înstăpânise peste timpul liber, ci mai ales pentru stilistica nepăsării pe care străina aceea o pusese în joc. Nici acum nu-mi dau seama cum e mai bine: să trimiţi la plimbare fără să-ţi pese sau să te pui la dispoziţia cuiva despre care nu ştii nimic. Prudentă ar fi fost prima variantă. Am optat pentru a doua doar fiindcă, preţ de câteva clipe, m-am pus în pielea cuiva care îmi ceruse o investiţie de timp şi răbdare. Cred şi astăzi că n-am greşit, că aşa trebuia procedat. Cred totodată că, înainte de-a învăţa despre tehnica interviului, reporterul tânăr trebuie să vină la întâlnire cu bagajul unei minime bune-creşteri. Altfel, el va trăi convins că oamenii sunt datori să aibă obraji, nu şi obraz. Şi va răspunde la gentileţe cu dispreţ, mârlănie sau tăcere.

Era să uit. Pe tânără o cheamă Roxana Truţa. Le recomand colegilor să se gândească bine înainte de-a se lăsa prinşi în rugămintea-capcană a unui interviu cu această persoană. Şi să accepte doar dacă li se pare că viaţa e un bancomat căruia poţi să-i ceri timp liber ori de câte ori ai nevoie.