Intri într-o sală rotundă, cu multe ghişee de jur împrejur. În mijloc, o masă lungă şi scrijelită, uşor patinată de jeg, unde contribuabilii îşi completează fişele fiscale. Te simţi  Alice în Ţara Minunilor. Un alt fel de minuni. Toate ghişeele par că oferă aceleaşi servicii, dar nu afli diferenţa între ele decît după ce stai la coadă şi ajungi la geamlîc. Este precum o poveste de iniţiere.

Te uiţi, debusolat în jur, pînă găseşti Casieria. Un zîmbet înfloreşte pe faţă: casieria n-are coadă. Fără să te gîndeşti că aşa ceva nu se poate, te îndrepţi ferm într-acolo, dar eşti oprit, la fel de ferm, de cîţiva cetăţeni. Îţi ceri scuze, crezînd că "le-ai luat-o în faţă". Ţi se explică că nu asta e problema, doar că drumul pînă la Casierie este mai lung decît pare. Şi oamenii se pun pe povestit: afli că „recalculările” sau taxele sau impozitele nu se plătesc oricum. Nu te duci pur şi simplu la casierie ca să le plăteşti. Trebuie să stai la mai multe cozi, ca să demonstrezi, pesemne, că Statul are dreptate, că te are în evidenţă pe motive întemeiate şi că, prin urmare, ai voie să le dai bani. Pentru asta însă trebuie să obţii mai multe aprobări şi mai multe hîrtiuţe. În cazul tău, trebuie să stai la un ghişeu, să ţi se dea o adeverinţă, o adeverinţă cu care trebuie mers la alt ghişeu, unde ţi se va elibera o chitanţă, şi abia după aceea, cu acea chitanţa poţi merge la Casierie.

Simţi că ţi se măresc ochii în cap, dar te supui. O iei de la prima coadă, pe traseul indicat.

În jur se desfăşoară mici drame. Pe un domn l-au lăsat nervii. Îşi tot vîră buletinul printr-un ghişeu, urlînd la o domnişoară că vrea să plătească. Domnişoara, surîzătoare şi calmă, îi spune glacial că pe ea nu o afectează aceste porniri şi că nu au sens crizele şi că să aibă puţintică răbdare ca să-i explice ea cum stau lucrurile. În altă parte, o doamnă în cîrje repetă obsesiv „dar de ce, de la ghişeul şase, m-au trimis la şapte şi acum mă trimit înapoi?”. Nimeni nu ştie să-i răspundă, nici măcar ghişeistele, dar ea continuă să întrebe pe toată lumea. Unele dintre funcţionare par a avea o umbră de compasiune, ridică din umeri empatic şi murmură: „noi nu sîntem de vină”.

Citiţi continuarea pe dilemaveche.ro