Recentele evenimente al căror deznodământ încă nu se cunoaşte reprezintă pentru societatea românească o hârtie de turnesol sau un filtru de impurităţi. Brusc, îl vedem pe fiecare, cu obsesiile,  egoismul, sau meschinăria lui. Protestele împotriva RMGC au scos tot ce e mai bun în om, laolaltă cu tot ce e mai urât. Reacţiile politicienilor, ale propagandiştilor şi ale mass-media au fost atât de flagrante, că numai dobitoc să fii şi să nu pricepi. Nimeni nu a mai putut minţi, învăluit în aburii ideologiei. Din multe puncte de vedere, manifestaţiile din ţară mi-au amintit povestea parcului Taksim. Proiectul Roşia Montană, însă, e de zeci de ori mai perfid, mai bănos, mai devastator şi mai secretizat decît părculeţul turcesc.

Pe scurt, e vorba de o afacere care va scoate din România 300 de tone de aur, 1.600, de argint, cantităţi însemnate, tone de galiu, titan, germaniu, arseniu, molibden, vanadiu, nichel, crom, cobalt (metale şi nemetale rare şi foarte rare, folosite în tehnologia de vârf şi al căror preţ urcă până la 900 $ pe kilogram). Statul român va primi, pentru cei numai zece ani de exploatare, 1,5 miliarde de euro. Pentru „igienizare“ şi mentenanţă, RMGC va mai investi 150 de milioane. Restul obligaţiilor, spune compania, se va fi exprimat în salarii şi construcţii. În urmă rămân: patru munţi raşi, un lac de decantare (otrăvit) străjuit de un baraj înalt de 180 de metri, galeriile antice scufundate şi obligaţia statului român de a îngriji această relicvă pustie o mie de ani de acum încolo. Ah, uitasem: redevenţele statului român sunt de 6% – dar numai pentru aur. Trai, neneacă, pe banii babachii!

Pentru această afacere, care încă nu a demarat, compania a investit bani şi timp: zeci de milioane de euro în presă, organizaţii, conferinţe, politicieni, ideologi, propagandişti, localnici. O asemenea pregătire de artilerie mediatică ascunde o afacere atât de profitabilă, că se „sparie“ gândul. Dar statul român nu se sperie. Dimpotrivă. Umblă la legi în aşa fel încât compania să poată lua, în deplină legalitate, proprietăţile oamenilor, în folos propriu. Este o abolire a dreptului de proprietate cum nu s-a văzut nicăieri în Europa, atât de flagrantă, încât până şi stânga românească a sărit în sus. Dreapta, însă, a tăcut mâlc şi s-a jucat cu ceva în ţărână.

Acum, cititorule, ţin să îţi amintesc câteva dintre figurile luminoase care s-ai mânjit până la gât (sau buzunare) în gunoiul aurifer. În fruntea listei, fireşte, însuşi preşedintele, cel care a pistonat pe toate căile mineritul izbăvitor. Datorită domniei sale am aflat că micul Boc a fost, de fapt, piticul mut care s-a împotrivit. Straşnic! Păcat că n-a aflat nimeni. De-a dreapta preşedintelui, însuşi Cârlanul, acest Houdini al politici româneşti, omul care, asemenea preşedintelui, se află şi la putere, şi în opoziţie. Fratele de incoerenţă al zăpăcitului Adomniţei, da' cu semn schimbat, nu e de acord cu propria lege! Cum spunea, inspirat, o demonstrantă: „Daciana, fă grevă sexuală!“ Apoi ministreasa Mediului, doamna cu nume predestinat. Apoi, ministrul Culturii. Apoi comisia (românească) UNESCO. Toţi, uniţi în cuget şi nesimţiri. Pe lângă ei, ţucălarii de serviciu. Extrema dreaptă sughite între o multinaţională dragă şi dreptul la proprietate şi tace mâlc, iar extrema stângă vrea revoluţie şi vărsare de sânge. Inteligenţa-i armă grea, dar, şi la asta, audiovizualul s-a predat fără luptă!