Curtea de Justiţie  a Uniunii Europene (CJUE)  a pronunţat o hotărâre  în acest caz şi a stabilit că asemenea solicitări sunt întemeiate când informaţiile respective sunt inexacte, irelevante, inadecvate sau excesive.

De asemenea, Curtea a explicat că deşi serverele Google nu sunt în UE, legislaţia Uniunii se aplică activităţii companei. Hotărârea aceasta a fost una favorabilă pentru dreptul la viaţă privată, dar ridică o serie de întrebări cu privire la obligaţiile companiilor în respectarea drepturilor omului.  În situaţia de faţă, spre ghinionul Google, legislaţia UE în materie este înca una favorabilă, dar ce se întâmplă cu politicile companiilor când acestea operează în alte părţi ale lumii?

Ce se întâmplă cu drepturilor omului când companiile operează în ţări în care acestea fie nu sunt garantate prin legislaţie, fie nu sunt respectate în practică? Un exemplu în acest sens ar fi fabricile marilor companii împânzite prin întreaga lume, în care condiţiile de muncă sunt de multe ori similare sclavagismului.

Mişcarea drepturilor omului este la origini o mişcare împotriva opresiunii şi abuzului de putere. Vine să ofere un scut cetăţenilor împotriva exercitării abuzive a puterii statului şi să stabilească limite peste care statul nu poate trece şi pe care tot statul trebuie sa le apere. Astfel, statele sunt cele care în mod tradiţional sunt obligate să apere şi să protejeze drepturile omului, să asigure un cadru legal în care drepturile omului să fie protejate şi care să sancţioneze abuzuri şi încălcări ale acestora.

În ultimul timp însă, în dreptul internaţional se întrevăd o serie de evoluţii care pot schimba paradigma identificării statului ca unic garant al respectării drepturilor fundamentale. În contextul în care companiile, cu precădere cele transnaţionale, capătă din ce în ce mai multă putere, se pune problema dacă ele trebuie să primească şi mai multe responsabilităţi şi dacă este nevoie de garanţii suplimentare pentru a ne asigura că acestea nu fac abuz de putere şi nu încalcă drepturile omului.

Acest subiect a fost dezbătut şi la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) săptămâna trecută, când s-a încheiat cea de a 26-a sesiune a Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO), în timpul căreia au fost adoptate 34 de texte. Unul dintre aceste texte este rezoluţia A/HRC/26/L.22/Rev.1, prin care CDO a decis să constituie un grup de lucru interguvernamental mult aşteptat. Acesta are mandatul clar de a elabora un instrument internaţional care să impună corporaţiilor transnaţionale şi altor întreprinderi obligaţii legale cu privire la respectarea drepturilor omului.

În momentul de faţă, documentul de referinţă cu privire la obligaţiile în materie de drepturile omului ale companiilor este un manual de principii, elaborat tot la nivelul ONU. Acesta însă se limitează la recomandări de ordin general care cer companiilor ca prin activitatea lor să respecte drepturile omului.

Rezoluţia recent adoptată de CDO marchează un nou pas în a stabili caracterul juridic al companiilor. Reglementările cu privire la activitatea acestora exced demult domeniul legii comerciale. De exemplu, în România legea penală se aplică şi companiilor încă din 2006. Persoanele juridice (altele decât statul şi autorităţile publice) pot comite infracţiuni şi pot fi trase la răspundere penală. Acestora li se poate aplica chiar şi pedeapsa „capitală”, ceea ce pentru companii înseamnă dizolvarea.

De asemenea, companiilor li se recunosc şi o serie de drepturi. Un caz interesant în acest sens (Burwell c. Hobby Lobby) vine din SUA, unde la începutul săptămânii, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite a extins aplicabilitatea libertăţii religioase şi asupra activităţii unei companii. Concret, decizia Curţii a statuat că o companie poate obţine, pe considerente religioase, o scutire de la subvenţionarea mijloacelor contraceptive, subvenţionare inclusă în pachetul de asigurări medicale obligatoriu pentru angajatori în urmă cu câţiva ani.  

Deşi paşii făcuţi până în prezent nu sunt determinanţi, tendinţa este evidentă: companiile încep să devină un actor relevant din perspectiva drepturilor omului. Pe viitor este interesat de văzut dacă vom avea norme ale drepturilor  omului care vor urmări companiile, şi le vor fi imputabile oriunde aleg să-şi desfăşoare activitatea.

Text de Cristinel Buzatu

 

Cristinel Buzatu este absolvent de studii juridice şi al unui master în domeniul Drepturilor Omului din cadrul Universităţii Central Europene din Budapesta, Ungaria. Lucrează în societatea civilă de peste 5 ani, şi a activat în ONG-uri din România, Ungaria şi Statele Unite ale Americii. S-a alăturat APADOR-CH în iulie 2013. Domeniile lui de expertiză sunt: sisteme internaţionale de protecţie a drepturilor omului şi politici penale comparate.