Romii. Franţa îşi face temele europene

Romi într-o tabără din Franţa, lângă Paris FOTO Reuters

În Franţa sunt în jur de 20 000 de romi. Numai atîţia şi aţi făcut din asta o problemă? ironizează umaniştii. Nu e capabilă Franţa să gestioneze 20 000 de europeni precari? Nu, pentru că nu sunt capabili să se integreze potrivit regulilor Franţei, dă replica tabăra lucizilor. Să se integreze în ce? Într-o societate individualistă şi bolnavă de profit? răspund sarcastic idealiştii.

Manuel Valls trebuie felicitat. Nu atît pentru instinctul de politician de rasă care-şi adulmecă o carieră de prezidenţiabil în Franţa, cît pentru ce a declanşat gura sa slobodă, la nivel naţional şi european,  pe subiectul romilor. Manuel Valls, ministrul francez de interne, a declarat că romii sunt «o populaţie cu un mod de viaţă extrem de diferit de al nostru (al francezilor). În mod evident, cele două moduri de viaţă se bat cap în cap. Ar fi indicat ca romii să se întoarcă în România şi Bulgaria”. Şi i-au sărit în cap membri din propriul partid socialist, nu şi preşedintele socialist, François Hollande. I-au dat peste gură  asociaţiile care-i ajută pe romi, şi l-a tras de urechi Europa, prin comisarul european Viviane Reding care spune că Franţa e corijentă în a folosi miliardele puse la dispoziţie de Fondul social european pentru integrarea, între alţii, a romilor.

Cînd romii pun diagnosticul Franţei

Cine i-a sărit în apărare lui Manuel Valls? Francezii, populaţia Franţei, oameni care au reacţionat cu miile pe forumuri şi prin reţelele sociale, vărsîndu-şi năduful. Manuel Valls e de felicitat nu pentru performanţa de a duce o politică de dreapta în guvernul de stînga, ci pentru că a dat la o parte capacul de pe oala sub presiune: a ascunde la nesfîrşit ceea ce gîndeşti dar n-ai voie să spui, pentru că nu e politic sau european corect, nu face decît să contribuie la acumularea unei frustrări pestilenţiale. Romii nu mai sunt un subiect politic şi social tabu, o supapă a fost deschisă. Presa franceză vorbeşte pe larg (Le Monde şi Courrier International au dedicat  dosare excelente problemei romilor în Europa), oamenii se exprimă, Europa nu se mai face că nu aude, lucrurile încep să se mişte. În mass-media franceze au ajuns, cu chip şi voce, romi care ştiu să pună, în limba lui Molière, un diagnostic ţării de împrumut: „Vous croyez vraiment que c’est nous, les Roms, le problème de la France? Allez voir les jeunes des cités”. Echipe de televiziune din Franţa s-au dus la Baia Mare să filmeze cum trăiesc romii care fac dus-întors pe traseul Franţa - România. „Cu ce găseam în coşurile de gunoi din Franţa trăiam cîteva zile, explică o femeie care tocmai a găsit o felie de pîine mucegăită. În România nu găseşti nimic în coşurile de gunoi ”.

La propunerea stîngii franceze, aleşii locali de la Paris au luat decizia de a nu mai desfiinţa tabere de romi fără a li se propune o soluţie de a locui, provizorie sau nu. Se vorbeşte chiar de crearea unor„sate de inserţie” ale romilor în toate arondismentele Parisului, fără posibilitate de eschivare pentru cartierele bogate (o utopie pe care e  greu de crezut că lobby –ul proprietarilor din arondismentul 16 – unul din cele mai şic ale Parisului –n-o va aduce cu picioarele pe pămînt).  Prim ministrul francez s-a arătat favorabil acestei utopii, adăugînd că trebuie îndeplinite însă toate condiţiile pentru ca inserţiile de romi să poată fi posibile în cartierele Parisului: să aibă adică locuinţă (unde? În Franţa e o criză şi acută şi cronică de locuinţe!), locuri de muncă (în condiţiile în care piaţa muncii din Franţa încă nu e cu totul deschisă românilor?!) iar copiii să meargă la şcoală. Altfel spus, un cerc vicios de bună credinţă şi, ca orice cerc vicios al corectitudinii politice, teribil de ridicol.

CLA sau CLI

Vă propun să ne oprim puţin măcar asupra mersului la şcoală. Spre cinstea Franţei, şcolarizarea copiilor de imigranţi are deja o tradiţie de 50 de ani. Începînd cu 1970 au fost create structuri speciale, aşa numetele CLA, „classes d’accueil”, cu variante de-a lungul anilor (CLI, classe d’insertion), dar cu un principiu de bază: învăţarea intensivă a limbii franceze în paralel cu evaluarea gradului de şcolarizare anterior  - dacă există  - înainte de inserţia elevilor în clase „normale”, obişnuite. CLI sau CLA nu există deci hocus-pocus de azi pe mîine şi nici în fiecare şcoală din fiecare cartier. În funcţie de cereri – de numărul de copii şi de fapt de cît demult se mobilizează părinţii imigranţi şi asociaţiile care îi sprijină - se pot deschide astfel de clase în anumite şcoli, în anumite zone. Deschiderea lor înseamnă mijloace financiare şi logistică specifică: profesori speciali de format şi de plătit, local fizic pentru amenajarea claselor suplimentare, transport pentru copii, masa la cantină, etc. Pentru a acoperi toate aceste costuri de şcolarizare, banii – suplimentari –  trebuie să vină din două surse, de la ministerul educaţiei şi de la primării. Mai nou ar trebui să vină şi de la Europa. Asociaţiile care îi sprijină pe romi caută benevoli care să se ofere de exemplu să-i transporte pe copii la şcoala unde s-a deschis eventual o clasă CLA.

Există punctual locuri unde lucrurile merg în acest sens, dar nu e deloc o regulă, iar adversităţile sunt nenumărate. „Credeţi că romilor le este uşor să trăiască în taberele lor mizere, pe lângă periferia oraşelor?” se întreabă un profesor de geografie socială în Le Monde. Şi are onestitatea să pună întrebarea şi din cealaltă perspectivă: „Credeţi că riveranilor le este uşor să trăiască cu taberele de romi în coasta lor?” Dar cînd la scară naţională se afirmă că modul de viaţă al acestei minorităţi este primul obstacol în calea integrării înseamnă că a devenit operaţional criteriul etnic, subliniază Samuel Délpine, profesor la Universitatea Angers.

Toate drumurile romilor duc spre şcoală

Într-o localitate din sudul Parisului, romii şi-au făcut tabăra pe malul unui rîu, între ruinele unei foste uzine,cu ziduri oarbe, pline de graffiti. Curent electric iau de la centrul sportiv de peste drum. 11 copii merg la şcoală, într-o CLA, classe d’accueil, la trei kilometri distanţă. Pe gardurile caselor invecinate au început să apară afişele „à vendre”.

Citiţi continuarea în Dilema veche.