Remaniere

Remanierea păstrează strategia de până acum, dar îi amendează pe unii dintre cei care au pus-o în practică.

Unii spun că politicienii noştri sunt lipsiţi de subtilitate: previzibili, brutali, de o competenţă discutabilă. Eu cred, dimpotrivă, că nu sunt destul de simpli. Nu lucrează suficient cu bunul-simţ, cu adevărurile elementare, cu gândirea sănătoasă de primă instanţă. De aceea, când vor să fie „rafinaţi" sau doar şmecheri, nu reuşesc să fie decât confuzi, inconsecvenţi, aroganţi.

Cu privire la remaniere, bunul-simţ raţionează, cred, cam în felul următor:

1. Un guvern înseamnă, rapid spus, a. o strategie, un plan, o viziune şi b. o echipă de executanţi, sub supravegherea primului ministru.

2. O remaniere, adică o corecţiune aplicată guvernului, e necesară în cazul în care se constată că strategia e bună, dar executanţii (sau unii dintre ei) sunt inapţi.

3. Dacă, dimpotrivă, executanţii sunt consideraţi plauzibili, dar strategia adoptată s-a dovedit proastă, atunci nu de o remaniere este nevoie, ci de o schimbare de strategie, adică de un alt mod de a gândi acţiunea guvernamentală.

4. Un alt mod de a gândi, înseamnă o răz-gândire. Dar atunci se pune întrebarea dacă aceiaşi oameni care au gândit strategia greşită, pot gândi, dintr-odată, una corectă. Teoretic, lucrul e posibil. Numai că, în această situaţie, primul ministru trebuie să iasă în scenă, să spună în ce fel s-a greşit şi care ar fi rectificările pe care o nouă strategie le-ar aduce cu sine. O altă variantă ar fi ca primul ministru şi întregul său guvern să-şi asume răspunderea derapajului şi să plece, lăsând loc de manifestare unui executiv reformat radical, adică nou-nouţ.

5. Din modul în care s-a desfăşurat remanierea de săptămâna trecută, rezultă că s-a optat pentru diagnosticul formulat la punctul 2: strategie bună, dar câţiva miniştri importanţi incapabili de o performanţă corespunzătoare. Dintre ei însă, unul spune că a plecat de bună voie (A.Videanu), de doi n-a prea auzit nimeni, nici de rău, nici de bine (G.Sandu şi M. Dumitru), iar ceilalţi trei (Vlădescu, Şeitan, Berceanu) consideră că şi-au făcut treaba bine.

6. Pe de altă parte, marile cutremure ale Guvernului Boc 4 se asociază cu numele miniştrilor de la Finanţe şi de la Muncă. Se subînţelege însă că strategia lor a fost bună, de vreme ce, la capitolele cu pricina, nu s-a conturat, cel puţin deocamdată, nicio schimbare de curs. Din contra: strategia lor a fost vârful de lance al guvernării în materie de taxe, de disponibilizări, de reducere a pensiilor, de austeritate în genere, aşa încât ni se spune apăsat că şi în perioada următoare totul va merge pe aceeaşi linie. Atunci de ce s-au schimbat miniştrii?

7. Concluzia este că remanierea păstrează strategia de până acum, dar îi amendează pe unii dintre cei care au pus-o în practică. E vorba, cu alte cuvinte, de o manevră de „imagine": dăm de pămînt (cu mulţumiri) cu cei care au necăjit poporul, arătăm că ne pasă de suferinţa generală, dar, de fapt, o ţinem langa ca şi până acum. Suntem „răi, dar buni".

Una dintre explicaţiile acestui cârcel logic este suprapunerea inevitabilă, dar nefastă, dintre guvern şi partid. Partidul e cu lupta, guvernul cu administraţia. Când însă lupta devine birocratică şi administraţia combatantă, borcanele se încurcă. Guvernul face cosmetică de partid (adică se ocupă de „imagine"), iar partidul gospodăreşte ţara cu gândul la alegeri. În acest timp, ţara e în comă.