Patriotismul ca aflare în treabă

La atâta talent, ce-i trebuia dlui Socaciu carieră politică? Ce-i trebuia atâta avânt cetăţenesc?

A  fost o surpriză plăcută să văd reacţia promptă şi unanimă a ziarelor şi a opiniei publice faţă de proiectul de lege al dlui deputat Victor Socaciu. S-a spus, pe toate tonurile, cam tot ce se putea spune. Lucrul curios e că propunerea vine de la un artist şi încă de la unul care lucrează „cu urechea": un muzician. Un artist care nu pricepe că performanţa actoricească e o performanţă totală, la care participă fiecare fibră a performerului, de la corp, statură şi mimică, la gest, mişcare scenică şi (mai ales) voce, un muzician care nu e sensibil la felul de a rosti şi la timbrul emisiei vocale a unor Richard Burton, Al Pacino, Marilyn Monroe, Louis de Funès, Robert de Niro, Beligan sau Dinică. S-ar zice că deputatul nostru e născut ieri şi a ajuns pe scenă din întâmplare. Argumentaţia sa e halucinantă. Dânsul crede, de pildă, că, dacă o auzi pe Marlene Dietrich vorbind româneşte, înţelegi mai bine subtilităţile jocului ei actoricesc, te poţi concentra, adicătelea, pe picioare, grimase şi toalete, în loc să buchiseşti prosteşte ce scrie în josul ecranului. Alt argument izvorăşte din îngrijorarea legislatorului cu privire la puritatea limbii române, periclitată de inflaţia de idiomuri străine pe care o mijlocesc cosmopolitele noastre cinematografe. Te uiţi la film şi ţi se strică limba. Dar nu numai atât: ţi se strică şi „identitatea naţională". Îţi pierzi chipul, nevoile şi neamul, lăsându-te manipulat de „neologisme". Pe când aşa, prin dublarea coloanei sonore, rămâi mioritic, scăldat în sunetele dulci ale discursurilor noastre parlamentare, ale distinselor noastre emisiuni de divertisment, ale răcnetelor neaoşe de pe stradă. În plus, copiii preşcolari, analfabeţii şi bătrânii cu cataractă se vor putea bucura din plin de subtilităţile celei de-a şapte arte, eliberaţi de dezavantajele alfabetizării. E drept, surzii ies în pierdere, dar orice progres are preţul lui. Interesant este că dacă, pe de o parte, limbile străine ne strică fasonul, modelele străine sunt bune: în ţări importante ca Germania, Spania, Franţa etc., dublarea filmelor se practică de mult. Noi de ce să n-avem faliţii noştri?

E inevitabil să te întrebi ce l-a mânat în luptă pe onorabilul folkist. Să fi vrut să intre şi el în istorie cu un proiect de lege, astfel încât să se mândrească urmaşii urmaşilor lui cu „legea Socaciu"? Să apere patria de cotropitori poligloţi? Să combată criza? Să sprijine reforma? Sau să ne distreze puţin, ca să mai uităm de păţaniile vieţii de zi cu zi? Dacă mă întrebaţi, totul seamănă a aflare în treabă. Legiferarea ca aflare în treabă, parlamentarismul ca aflare în treabă, patriotismul ca aflare în treabă. Carevasăzică dacă tot te-ai ales deputat, e musai să te faci că lucrezi...

Se putea evita acest caraghios şi inutil tapaj? Da, dacă partidul din care face parte dl. Socaciu n-ar lăsa să iasă pe piaţă orice trăsnaie, riscând să se facă de râs. Şi, mai ales, da, dacă dl. Socaciu însuşi şi-ar fi văzut de treabă. Dacă s-ar fi ţinut de meseria la care se pricepe. Nu ne-a dat el nemuritorul şlagăr (o bijuterie de limbă românească!) „Mama lor la toţi!"? N-a scris el faimosul cântec „Fă-mă, Doamne, prost", cu versuri de neuitat în cruda lor ironie? („De vrei să faci o carieră ajunge numai să fi prost", sau „La noi prostia e eternă", sau „Numai proştii sunt deştepţi"). La atâta talent, ce-i trebuia carieră politică? Ce-i trebuia atâta avânt cetăţenesc? Nu putem pentru ca să ştim. Geniul artistic va rămâne de-a pururea o enigmă.