„Nu vă grăbiţi, vă ajut pe rând pe toţi”, se aude o voce în română, cu un accent uşor, nedefinit. Tânărul de la recepţie e răbdător, ascultă pe fiecare, după ce încheie cu înregistrarea, ne conduce pe rând către liftul care ne permite accesul într-o altă aripă a hoteului.

Blonduţ, faţa rotundă, 30 de ani, poate mai mult. Nicu ne spune că e din Bucureşti, a ajuns aici în 2009, nu avem timp să aflăm prea multe, nici nu suntem foarte curioşi, bine că ne-a rezolvat. „L-am citit, e basarabean. Dar nu a vrut să ne spună”, concluzionează, incredul, un coleg de grup.

Pe Nicu l-am văzut doar în prima seară.

Maria a fost de serviciu, însă, aproape în fiecare zi. De fapt, mai mult de noapte.

Într-o dimineaţă, trecând către locul pentru micul dejun, dispus la capătul unui labirint de holuri şi scări, am auzit pe cineva rostind cu voce tare: „Bună dimineaţa!”. Nu era pentru mine, îl instruia pe un coleg de serviciu cum se salută, la acea oră, în limba sa de acasă.

Maria e cu adevărat din Basarabia. Când se termină toate întrebările puse în engleză, italiană sau rusă, ia un răgaz şi se întoarce la limba română.  Dacă are cu cine vorbi.

E profesoară, a lucrat un număr bun de ani în Moldova de dincolo, 15 ani a fost în nordul Italiei de unde a plecat, spune, din cauza atmosferei încărcate politic. „Nu contează că suntem la faţă ca şi ei, dacă te simt că eşti străin, eşti băgat la grămadă cu ceilalţi imigranţi.” Aici se simte mai relaxată, populaţia e mult mai diversă, nu sunt prea multe de făcut, totuşi, aşa că s-a mai înscris la o licenţă, tot în Italia.

E de 5 ani în Malta, serviciul nu e chiar ce şi-ar dori, e mulţumită, totuşi, se poate întreţine, bănuiesc că o parte din bani se duc şi înapoi acasă. „Ştiţi unde s-a născut Ilarion Ciobanu? În satul meu.”

Câteva dimineţi şi câteva seri, în drumul către micul dejun sau la întoarcerea din tururile de peste zi, stăm câteva minute de vorbă peste pupitrul recepţiei. Maria e un pic filosoafă şi un pic nostalgică. ”Şcoală ca la ruşi nu se face aici. Fac şi ruşii multe lucruri bune. Dar una-i una, alta-i alta. Am lucrat la Tiraspol şi ştiu. Şi la ei, dacă aveai accent, era greu.”

„Şi acum ce să fac? Să mă întorc la 200 de euro pe lună? Aici e bine, e cald. Când am timp, merg la Valetta, odată am fost să mă rog la icoana Sfintei Marii, cea care a ajuns la ţarul Pavel. În catedrală e o copie doar, primită recent. Pentru că Ordinul Ospitalierilor a fost luat sub grijă, într-un fel, şi de Moscova, după ce Napoleon l-a alungat de pe insulă.”

În timp ce vorbim, se apropie de pupitru o clonă de vreo zece ani a Gretei Thunberg, cu nasul cârn şi privirea îndrăzneaţă. Spune ceva şi întinde pumnii strânşi. „Nu vorbesc malteza”, îi răspunde Maria în engleză. Fetiţa reia, fără să clipească, explicaţiile  şi solicitarea în limba lui Shakes..., ştiţi dumneavoastră. Are pumnii plini de monede de 10 cenţi pe care le vrea schimbate tot în monede, dar mai mari, de 1 euro. Se face o grămăjoară bună pe masa recepţiei. Maria le numără răbdătoare, le separă pe fişeturi, la varsă în sertarul din spate. Cu grijă, numără la schimb monedele mai mari, echivalente.

A durat ceva, între timp au mai apărut câţiva clienţi care au alte nevoi, discuţia se amână, tocmai când îmi povestea cum a fost în anii 80, „pe vremea aceea”, într-o excursie a corpului didactic de la Chişinău, în Bucovina şi Maramureş. Poate avem timp altădată. Nu a mai fost.

David este, la prima vedere, prototipul românului descurcăreţ şi greu de stăpânit, care vrea să încerce ceva pe cont propriu, să respire liber şi să facă ce-i trece prin cap. Dacă e din Constanţa nu-i poate trece altceva, totuşi, decât să se facă marinar şi să călătorească. De peste 30 de ani face asta, se mişcă prin lume, câţiva ani colo, alţi câţiva dincolo. De ceva vreme s-a stabilizat aici, în Mediterana. Climă bună, permanent oameni noi, e ghid turistic acum. Vorbeşte, spune fără enfază, şase limbi străine, vreo trei le verifică în timp ce e cu noi.

Copiii? Gata, a încheiat cu ei, un băiat e IT-ist în Colorado, SUA (şi el a lucrat un timp, cu Exxon, undeva pe patforme, bani serioşi, adică foaaarte serioşi), celălalt la o firmă care distribuie peşte, aici, în Malta. Nepoţi? „Sunteţi serios? Păi, aştia sunt ca pokemonii, nu mai fac copii. Aştept.”

Cu grupul se înţelege bine, câteva contre la început, pornite de la comunicări incomplete de la agenţiile de turism care au făcut rezervările, câteva reproşuri: ”noi am plătit, din banii noştri vă luaţi leafa”, câteva explicaţii: „eu mă ocup de dumneavoastră după ce coborâţi din avion. Nu am treabă cu ce v-au spus, şi încasat, cei de la agenţie.”

David ne prezintă frumuseţile locale, la persoana a treia „ei au făcut, ei au luptat, ei au ridicat”, după care continuă cu „nimic nu se compară cu ce avem noi, dacă am şti să le valorificăm”. E în ton cu ceilalţi, care ştiu ce frumuseţi avem acasă, dar asta e, ceva nu se întâmplă...

Nu a mai văzut de opt ani zăpadă, îi este dor de unele lucruri din România, dar are şi rude la Beersheba, e un cetăţean universal. Nu îi ştie pe Nicu şi pe Maria. În toată insula, David cunoaşte doar şase familii de români. Nu discută politică, nu se implică. Nu votează în ţară, nu votează nici acolo. Hoţii sunt la fel peste tot şi sunt peste tot. Rămâne, oriunde ar fi, patriot de Constanţa şi nu a cerut altă cetăţenie.

Într-o zi trec întâmplător, în turul meu pietonal prin oraş, pe lângă biroul lui. Mă strigă, mă întorc, mai stăm de vorbă. „Dacă mergeţi la estuar, să treceţi pe partea cealaltă, e foarte frumos. Merg des acolo, cu soţia şi câinele.”

Îmi mai povesteşte cum a făcut armata la grăniceri, chiar pe graniţa de vest, cum a încercat să plece înainte de 89, cum a fost prins, câtă bătaie a luat, cum l-a salvat un unchi, general de securitate. Cum se apropie de pensie, e tânăr încă dar a lucrat pe vase, are bonusuri şi grupe de muncă.

Deocamdată e la lucru, deşi e duminică, trebuie să mai stea până pe la unu – două.

Ajung şi la estuarul Saint Paul. Bate un vânt crunt, dar e cald, sunt vreo 15 grade. Dincolo de apă se vede coasta de nord a insulei, bolovănoasă, cu iarbă înaltă şi tufişuri de cactuşi dolofani.

La orizont un vas de croazieră aşteaptă să intre în port.