Pentru mine, ca şi pentru ceilalţi redactori sau colaboratori ai ziarului, Florin Gheorghiu era un personaj legendar. Auzisem de el încă din 1957, când devenise, la 13 ani, campion naţional de şah, la juniori, iar din 1960, când câştigase acelaşi titlu şi la seniori, îi urmărisem cu atenţie evoluţia. Eram  (sunt şi azi) pasionat de şah, iar precocitatea şi talentul lui Florin Gheorghiu, care era ca şahist ceea ce fusese Nicolae Labiş ca poet, mă entuziasmau. Ştiam pe de rost şi puteam reconstitui pe tabla de şah partida câştigată de jucătorul român în 1963 la Olimpiada de Şah de la Havana în faţa lui Bobby Fischer (poate cel mai mare jucător al tuturor al timpurilor, care la acel concurs a înregistrat 14 victorii, 2 remize şi o singură înfrângere, în faţa adolescentului venit din România).

Nu făcea paradă de faima lui

Cunoşteam şi desfăşurarea altor partide jucate de-a lungul timpului de Florin Gheorghiu. În rarele cazuri când îşi făcea apariţia în redacţie, îl înconjuram cu toţii ca pe eroul nostru şi îl asaltam cu întrebări, deşi el se purta firesc şi nu făcea în niciun fel paradă de faima lui internaţională. Ne-a povestit odată cum, în afară de competiţiile oficiale, participa la istovitoare demonstraţii de „şah orb” sau de „partide simultane” jucând şi cu câte 24 de adversari odată.   

Florin Gheorghiu este primul român care a obţinut titlul de mare maestru la şah (încă de la vârsta de 22 de ani) şi care ar fi avut şanse să devină şi campion mondial dacă statul român ar fi investit mai mult în participarea lui la competiţiile internaţionale. Îl admiram − şi îl admir şi acum – nu numai pentru că era aureolat de glorie, ci şi fiindcă, datorită iniţierii mele în şah, eram în măsură să înţeleg şi să să apreciez frumuseţea jocului lui: mereu în atac, inteligent şi eficient, greu previzibil, de o eleganţă sobră.

Desen de Linu

100 de lei puşi la bătaie contra 1 leu

Cu toată această admiraţie, la un moment dat, după o lungă absenţă a lui din ţară, am uitat că face parte din redacţie. Într-o după-amiază, aşteptând şpalturile de la tipografie, m-am apucat să joc şah cu colegii mei în următoarele condiţii: eu puneam la bătaie 100 de lei, iar fiecare dintre ei – 1 leu. Prin această imensă disproporţie, voiam să-i sfidez (bineînţeles, în joacă), demonstrându-le că nu mi-e frică de niciunul dintre ei. Iar în timpul partidelor, peroram necontenit:

− Sunt invincibil! Nu s-a născut din trup femeiesc bărbatul care să mă poată bate pe mine la şah!

Această fanfaronadă i-a coalizat pe toţi împotriva mea.  Fiecare pierdea, lăsa un leu pe masă şi se ridica furios. Apoi se aşeza următorul, susţinut de întreaga galerie. Iar bancnota mea de o sută, aşezată şi ea pe masă, ca o continuă provocare, rămânea neatinsă.

Urletele de fericire ale galeriei

Deodată, unul dintre colegi m-a întrebat:

− Alex, joci în aceleaşi condiţii cu oricare dintre membrii redacţiei?

− Da, am răspuns eu fără să ezit, cu oricare. Şi vă bat pe toţi de vă zvânt!

− Atunci, joacă şi cu el!

Şi l-a adus în încăpere pe Florin Gheorghiu!

Am încremenit. Florin Gheorghiu s-a aşezat cu toată gravitatea în faţa tablei de şah şi a făcut prima mutare: E2 – E4 (adversarii mei jucau cu albele, era o concesie pe care o făcusem tot pentru a-i sfida). Ştiam că n-am nici măcar o şansă de unu la un milion să-l bat pe Florin Gheorghiu. Dar voiam să pierd demn. Am răspuns cu E7 – E5.

Toţi cei care formau galeria urlau de fericire că voi fi bătut. Că vor fi răzbunaţi pentru înfrângerile suferite. Florin Gheorghiu a înţeles repede situaţia şi, probabil, nu i-a plăcut solidarizarea tuturor împotriva mea. S-a prefăcut că se gândeşte profund, a ridicatdin umeri, ca şi cum n-ar fi găsit nicio soluţie, şi a declarat solemn:

− Nu mai e nimic de făcut. Cedez.

Şi a părăsit încăperea, nu înainte de a-mi lăsa şi el un leu pe masă.