INTERVIU Gelu Duminică, sociolog: „Am învăţat că diferenţa dintre a eşua şi reuşi stă în puterea mea de a strânge din dinţi“

INTERVIU Gelu Duminică, sociolog: „Am învăţat că diferenţa dintre a eşua şi reuşi stă în puterea mea de a strânge din dinţi“

Gelu Duminică, sociolog, în timpul unei conferinţe TEDx Calea Domnească „Despre prejudecăţi“, din Galaţi Foto: Arhivă personală

Gelu Duminică (41 de ani) vorbeşte despre toate barierele pe care a fost nevoit să le depăşească – sărăcia, rasismul, violenţa – din simpla dorinţă de a arăta că e altfel decât îl etichetau majoritatea oamenilor. Cei din comunitatea romă îl percep astăzi ca pe un model de urmat. Chiar dacă toată viaţa sa a luptat ca să iasă din tipare, sociologul preferă să nu-l privim ca pe cineva care „şi-a depăşit condiţia“.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Mult mai mulţi oameni se aşteaptă să eşuezi decât să reuşeşti, mai ales dacă eşti rom“, încheie Gelu Duminică interviul stând drept, în picioare, cu zâmbetul pe buze. „Trebuie însă să munceşti de două ori mai mult ca să fii considerat ca ceilalţi“. E realitatea pe care Gelu a trăit-o, într-o viaţă cu multe umilinţe şi piedici, care însă au făcut ca satisfacţiile ulterioare să fie de două ori mai vii, mai puternice. Gelu e primul rom care a avut studii universitare de la el „din ţigănie“. Conduce de mai bine de 17 ani Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună“, un ONG care are ca scop afirmarea şi formarea romilor din ţară. E perceput ca un model pentru comunitatea romă, dar Gelu crede că nu e nimic special în triumful său personal. Crede că sunt mii de oameni ca el care au pornit de jos şi care au reuşit în viaţă, depăşind o limită trasată de alţii. Totuşi, nu e obişnuit şi uşor traseul lui până în vârf. Gelu Duminică a plecat la drum împins de părinţii lui fără şcoală, încercând să doboare prejudecata că „dacă eşti ţigan, eşti prost“. Pe drum, a înţeles că ura oamenilor face parte din preţul pe care trebuie să-l plătească. Că trebuie să strângă mai tare din dinţi, cum spune el. A fost scos în faţa clasei şi umilit, doar pentru că aparţinea unei anumite etnii. A suferit din dragoste din acelaşi motiv. Educaţia primită de la părinţi a venit uneori la pachet cu palme grele. Dar şi că datorită perseverenţei părinţilor şi a unor prieteni s-a ţinut de şcoală. Pentru că tot ce i s-a întâmplat bun în viaţă e rezultatul educaţiei,  aceasta e lecţia sa de succes.


„Weekend Adevărul“: Scrii frecvent pe platforma de bloguri www.adevarul.ro amintiri din copilăria săracă petrecută în Galaţi, despre robia strămoşilor, violenţa din familie şi discriminarea romilor, pe care le-ai trăit pe propria piele. Ce aspiraţii aveai când erai copil având în vedere aceste bariere sociale?
Gelu Duminică: Mama îmi tot zicea, când eram mic, că eu trebuie să ajung un om mare. Nu ştiu ce însemna asta pentru ea. Iată, am ajuns, am peste 100 de kilograme (râde). Ea a fost cea care mi-a spus, în limbajul ei de om analfabet – mama n-are carte deloc – că diferenţa dintre a eşua şi a reuşi stă doar în puterea mea de a strânge din dinţi. Prin simplitatea ei, mama a reuşit să ne facă, pe mine şi pe fraţii mei, să fim altfel decât ea. Suntem patru fraţi: cei mai mari au lucrat în armată, unul timp de 25 de ani, altul până s-a îmbolnăvit de diabet. Al treilea este constructor de nave şi acum lucrează pe un şantier din Olanda şi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul. La mine, „în ţigănia“ de pe strada Libertăţii, am fost primul cu studii universitare.

„Mi-a luat un Gelu şi îmi dă altul“

Printre puţinele fotografii din copilărie. La o şedinţă foto profesionistă, împreună cu tatăl său, după ce acesta luase salariul Fotografii Arhivă personală Gelu Duminică

Mândria familiei!
E adevărat că mama nu ascunde că sunt răsfăţatul ei. Dar din alte considerente decât studiile mele. Am fost un copil cu adevărat dorit. Noi am fost, de fapt, cinci fraţi. Dar fratele nostru cel mai mare a murit de leucemie. Când au aflat diagnosticul, părinţii mei au făcut tot ce era omeneşte posibil să-l salveze, inclusiv să dărâme casa şi să vândă cărămizile. Mi-au povestit că trebuia să procure nişte injecţii foarte scumpe, care erau vândute ca elixirul-minune. N-au ajutat. Fratele meu a murit în mai ’76. Mama a spus atunci că Dumnezeu nu există, că e o mare minciună. Două luni mai târziu, a aflat că era însărcinată. Medical, era foarte riscant să facă încă un copil. Fratele meu mai mare s-a născut prematur, la şapte luni, cu ceva complicaţii. În plus, mama avea, atunci, 40 de ani. Medicii i-au recomandat avortul, dar ea a refuzat. A zis: „Ăsta-i Dumnezeu! Mi-a luat unul şi îmi dă altul“. Spunea că eu sunt răspunsul lui Dumnezeu la rugăminţile ei. Astfel că, la nouă luni şi o săptămână, m-am născut eu. Şi mi-au dat numele fratelui cel mare, Gelu.

Ce voiai să devii când vei fi om mare? Te pasiona ceva în mod special?
Îmi doream foarte tare să fiu arheolog.

Prima iubire, prima dramă

Arheolog?! E o premieră pentru această rubrică.
Eram fascinat de povestirile istorice. Existau nişte cărţi de dimensiuni mari, pentru copii, care se numeau „Povestiri istorice“. Au fost primele mele lecturi. În plus, poezia pe care am ştiut-o încă de la vârste fragede a fost „Scrisoarea a III-a“, de Mihai Eminescu. Cred că aveam 4 ani şi o ştiam ca pe apă. Făceam bani frumoşi recitând poezia asta. Mergeam la tata la serviciu – el a lucrat ca muncitor în port – şi, cum li se întâmplă copiilor, eram întrebat de cei mari: „Ştii şi tu o poezie?“. Abia aşteptam. Începeam să turui 20 de minute de „Scrisoarea a III-a“. Oamenii erau fascinaţi! Primeam câte o bomboană de la fiecare şi, pentru că erau vreo 50 de oameni pe acolo, mă întorceam super fericit acasă. Pe urmă, în şcoala generală, am avut un profesor genial la istorie, pe domnul Cobzaru. Patru ani, cât mi-a fost profesor, n-a scris decât o singură dată la tablă, atunci când a venit inspecţia. În rest, jur că auzeam armele când povestea!

 

CV: Doctor în Sociologie

Numele: Gelu Duminică

Data şi locul naşterii: 26 martie 1977, Galaţi

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

- A urmat liceul „Gheorghe Asachi“ din Galaţi, profilul Filologie, pe care l-a absolvit în 1995. 

- În 1998, a devenit studentul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. A urmat un master în politici publice europene  în Bucureşti şi un curs de diplomaţie publică în Malta. 

- În 2012 şi-a luat doctoratul în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, devenind, ulterior, profesor asociat al Facultăţii.

- De mai bine de 17 ani activează în mediul ONG din România, având o experienţă în domeniul incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile, în special pe dezvoltarea comunităţilor de romi din ţară. A, fost, aşadar, membru al Comisiei Prezindenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice, membru al Consiliului Economic şi Social (ca reprezentant al societăţii civile) şi membru al consiliului de conducere a filialei Bucureşti a Colegiului Naţional a Asistenţilor Sociali din România.

- În prezent, este directorul executiv al Fundaţiei Agenţia de dezvoltare comunitară „Împreună“, pe care o conduce din 2001.

Locuieşte în: Bucureşti

 

Te percepeau „diferit“ prietenii de joacă, colegii de şcoală?
La mine în cartier nu prea am simţit lucrul ăsta. Nu a existat o problemă că eu sunt rom, iar ceilalţi – români. Mergeam la ei acasă şi mâncam, ei veneau la mine, iar părinţilor noştri li se părea ceva obişnuit. Dar am avut parte şi de un şoc. S-a întâmplat când m-am îndrăgostit de o fată din cartier şi nu înţelegeam de ce ea nu voia să fie împreună cu mine. Mi-a spus că mama nu-i dă voie să fie împreună cu un ţigan. N-am înţeles ce mă făcea special în povestea asta, dar m-a durut teribil. Mama mi-a zâmbit când i-am povestit şi m-a consolat spunându-mi că fata aceea nu mă merită. Dar eu sufeream! În afara cartierului, însă, le-am păţit pe toate. De la primit un pumn în gură şi înjurături fără motiv până la a fi scos în faţa clasei şi dat drept exemplu de cum miroase un ţigan împuţit.

Ce s-a întâmplat? Şi cum ai reacţionat la aceste jigniri?
Episodul ăsta s-a petrecut după o oră de sport. Logic că, după baschet sau o miuţă, transpiram. Aveam ora fix în mijlocul cursurilor. N-aveam duşuri la şcoală şi, chiar dacă schimbam tricoul, tot rămâneam năduşit. Aveam un profesor suplinitor şi i se pusese pata pe mine. Eu eram singurul ţigan din clasă. A zis: „Ia să vedem cum miroase un ţigan împuţit“. Nu i-am răspuns şi probabil asta îl irita. Pe mine mă pufnea râsul, pentru că, în sinea mea, gândeam: „Serios? Doar atât poţi?“. Colegii mei, însă, au fost foarte violenţi în exprimare, m-au luat de braţ şi am ieşit cu toţii din sală. De atunci, nu l-am mai văzut pe profesorul ăla.

Pe moment astfel de episoade le treceai cu vederea, dar cum le resimţeai după un timp, când se tot adunau?
Fireşte că mă dureau. În acelaşi timp, am fost învăţat să devin conştient de faptul că, dacă mă las influenţat de poveştile astea, nu voi face decât să confirm stereotipul. Aş ceda şi imediat o să mi se spună: „Vezi, mă? De-aia ai cedat, că eşti ţigan prost!“. Or, miza mea era alta: să demonstrez – cu ghilimelele de rigoare – că sunt mai bun decât ceilalţi. De fapt, competiţia nu era „care era mai bun“, ci era vorba că eu sunt altfel decât tu mă crezi. Limita e la tine, nu la mine. În general, mult mai multă lume se aşteaptă să eşuezi, mai ales când provii din categorii minoritare – persoane cu dizabilităţi, romi, sărăcie. Dacă vezi numai lucrurile negative, ţi se întunecă sufletul şi devii dur. Dar, în acelaşi timp, ai şi posibilitatea să vezi lumina. Asta m-a ajutat să devin mai relaxat.

Când efectul de turmă e pozitiv

Colegii ţi-au fost apropiaţi? N-au existat prejudecăţi?
Poate că eu nu mi-am dorit să răzbat, că nu voiam neapărat să merg la şcoală, să am studii, dar prietenii şi profesorii m-au făcut să răzbat. Am avut noroc de câţiva oameni buni în jurul meu. A funcţionat ca în piramida lui Maslow – apartenenţa la un grup. Dacă prietenii mergeau la liceu, mă duceam şi eu. Urmau colegii o facultate? Dar ce, eu sunt mai prost să nu merg? Dintre toţi, mama rămâne cea care ne-a împins mereu de la spate, care s-a zbătut şi a ţipat pentru dreptatea noastră.

La 18 ani, „creţ ca un bichon“

Cum se lupta mama ta, mai precis, cu sentimentul de stigmatizare?
Un exemplu: s-a întâmplat atunci când fratele meu Marian a dat treapta a doua la Liceul de Marină şi a picat la baraj. Mama lucra ca femeie de serviciu în liceul respectiv. A venit la ea unul dintre şefii instituţiei şi a întrebat-o: „Tovarăşa, ai bani?“. Fireşte că n-avea, noi abia reuşeam să supravieţuim. Marian a fost nevoit să înceapă să lucreze, iar primul loc de muncă pe care l-a primit a fost la serviciul de salubritate. Mama n-a putut să-şi explice repartizarea decât prin prisma faptului că mulţi dintre romii din oraş lucrau acolo. A făcut iureş la forţele de muncă că băiatul ei merită mult mai mult decât să muncească la gunoi. Până la urmă, funcţionara de la Oficiu a venit cu o altă ofertă şi l-a trimis la fosta întreprindere de legume şi fructe, la cărat saci de cartofi. O muncă fizică mai dură, dar nu aşa de stigmatizantă. Marian era mulţumit că nu lucra la gunoi, iar banii câştigaţi de el ajutau familia. În paralel, a făcut liceul auto la seral şi a dat o singură dată la facultate, dar a picat la 13 sutimi. Armata a făcut-o la Marină, după care a urmat 25 de ani de carieră militară.

„Drama copilăriei: niciodată n-am fost suficient de bun în ochii celorlalţi“

Tânăr şi neliniştit, cu casetofonul pe umeri, ascultând Boyz II Men

 

La şcoală cum te descurcai?
Nu excelam. Eram un copil de maximum nota 8. Nu vreau să-mi caut scuze, dar era complicat – n-aveam tot ce aveau ceilalţi. Nu aveam hainele celorlalţi, camera mea, iar principala sursă a mea de documentare era biblioteca. Seara învăţam cel mai adesea. Vreo două ore stăteam cu ochii în carte. Suficient cât să nu mă fac de râs la şcoală. Suficient încât să fiu cel mai bun din cartierul meu, însă insuficient în relaţie cu alţi colegi de-ai mei români. De fapt, cred că asta a fost drama copilăriei mele, în sensul că niciodată nu am fost suficient de bun în ochii celorlalţi. Când am terminat clasa a VIII-a n-am vrut să urmez liceul. A fost nevoie ca mama să mă motiveze, cu două palme peste ochi, pentru a da examenul de admitere.

Afacerea cu mama: seminţele prăjite

Dar de ce voiai să renunţi la şcoală?
Simţeam că sunt destul de mare să-mi ajut familia. Vedeam copii care mergeau la şcoala profesională şi începeau să muncească pe la 16 ani. Când ştii ce înseamnă foamea în stare pură, logic că vrei să ai un venit, să nu mai întinzi mâna la părinţi. Acasă erau foarte multe greutăţi. Tata lucra ca muncitor docher 12 ore cu 24. Mama pleca de la 6.00 dimineaţa la liceu, pe la 2.00 după-amiaza se întorcea, lua punga de seminţe – pe care eu şi fraţii mei trebuia să le prăjim înainte – şi se întorcea seara.

Ai ajutat-o vreodată pe mama ta să le vândă?
La început, doar i le-am pregătit. După ani de experienţă în domeniu, ajunsesem la performanţa de a-mi da seama când sunt gata, după culoare şi miros. Am mers şi cu mama pe teren. Puneam seminţele în pungi şi mergeam să le vindem muncitorilor de la garajul auto al Combinatului Siderurgic din Galaţi. Cu ochii în patru, ca să nu vină Miliţia să ne confişte marfa şi banii. În cele două ore cât petreceam acolo, mama câştiga mai bine decât salariul ei ca femeie de serviciu şi mai asigura din liniştea familiei. Când am intrat eu la liceu, însă, n-a mai avut cine să-i pregătească seminţele şi a fost nevoită să renunţe.

Am cedat: „Sunt prost, asta e!“

Cum te-ai decis asupra facultăţii pe care s-o urmezi mai târziu?
Habar n-aveam ce însemna facultatea. La mine-n cartier nu erai considerat vreun model pentru că aveai şcoală. Cu toate astea, am ştiut ce vreau să fac încă din clasa a X-a. A fost meritul unei profesoare care-şi lua timp să-mi explice cu ce se mănâncă facultatea. Fiica ei era studentă la Iaşi şi-i trimitea pliante de la diferite universităţi. Periodic, doamna Maziliu stătea cinci-zece minute în pauze să-mi povestească despre facultate. Când am auzit despre Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie mi s-a părut foarte interesant programul şi am decis că asta vreau să fac. Doi ani la rând, când am dat admitere la Iaşi, am eşuat cu graţie. N-am făcut deloc pregătire. Eu am cedat. Pur şi simplu, nu mai voiam să mă gândesc la facultate. Mi-am spus: „Gata, nu ştiu, sunt prost, asta e! De ce să mai cheltuiesc banii părinţilor?“.

Sfatul unui tată violent: „Atât am putut. Tu să nu faci ca mine!“


Părinţii săi, căruia Gelu  le datorează multe dintre reuşite din viaţă

Ai dat examen de admitere la facultate şi a treia oară. Ai fost admis. Ce te-a motivat să mai încerci, în condiţiile în care renuţaseşi la planul de a urma o facultate?
Eu mă înscrisesem, până atunci, doi ani la rând, doar la Iaşi. Am aflat, în anul următor, de „măsurile afirmative“ (n.r. – program în educaţie de incluziune pentru minoritatea etnică a romilor) la facultatea de profil din Bucureşti. Chiar şi aşa, nu eram convins că mai vreau să fac facultate. Tata, văzând că cedez, a pus presiune cum ştia el mai bine.

Blestemele motivaţionale ale tatălui

Cum s-ar traduce „a pus presiune cum ştia el mai bine“?
Eu cu tata am avut o relaţie destul de rece. Tata era foarte violent cu mama. Când vedeam că o înjură pe mama sau o cârpeşte, interveneam. Nu se întâmpla foarte des, dar se petrecea cu multă violenţă. Din cauza acestei relaţii aspre, noi comunicam foarte puţin. Când mai vorbeam, ieşeau de multe ori scântei. Prin aprilie-mai, cu câteva luni înainte de admiterea la facultate, m-am certat foarte puternic cu el. Atunci el s-a pus în faţa icoanei şi a zis: „Dar-ar Dumnezeu să nu iei la facultate, că eşti un prost!“. M-am simţit cel mai umilit om de pe pământ.

Paradoxal, te-au ambiţionat tocmai vorbele lui dure?
El a văzut că cedez. Şi a apăsat pe singurul buton care ştia că o să mă trezească, chiar dacă a făcut-o în cel mai parşiv mod posibil. Mai târziu, am discutat cu el despre episodul ăsta. „Urăşte-mă, dar făceam ce trebuie“, mi-a zis. Când m-am mai maturizat, am înţeles multe din asprimea tatălui meu – nu şi violenţa. Violenţa n-am înţeles-o niciodată.

De ce crezi că era aşa de aspru tatăl tău?
Tata a fost cerşetor. La 14 ani a rămas orfan. Tatăl lui, după ce s-a întors bolnav de pe front, a murit. Erau şapte fraţi, iar el, fiind cel mai mic, era folosit la cerşit. A murit mai târziu şi mama lor, iar el a trebuit să se lase de şcoală şi să muncească. Fiecare dintre fraţi a avut drumul lui. Tatăl meu a simţit nevoia să fie foarte aspru cu el, dar şi cu cei din jur. El considera că aşa se impune ordinea, acestea sunt regulile. Pe mine nu m-a lovit decât de două ori, iar asta s-a întâmplat atunci când am intervenit pentru mama. El cu ea avea ceva, nu cu noi. Să nu uităm că, în spaţiul ăsta, violenţa domestică e la ea acasă. Or, tata a crescut văzând cum femeia se lega de roata căruţei şi era bătută cu biciul. El nu făcea asta, el dădea cu palma – şi asta era, probabil, o evoluţie în mintea lui.

Alături de mama sa, cea mai bună îndrumătoare a lui în viaţă

 

Bani de facultate din inelul tatălui şi cheta prietenilor

L-ai confruntat? Ai discutat făţiş cu tatăl tău despre violenţa sa?
În anul morţii lui, chiar am avut o discuţie bărbătească. După mai mulţi ani, ne-am reglat într-un fel relaţia şi puteam să am discuţii foarte oneste cu el. I-am mărturisit că n-am înţeles niciodată violenţa lui. Atunci, el a lăsat capul în pământ (n.r. – lui Gelu Duminică îi dau lacrimile, face o scurtă pauză) şi mi-a zis: „Atât am putut. Tu să nu faci ca mine!“. Când mi-a spus „atât am putut“ şi m-am gândit la cum a fost viaţa lui, eu ce să-i mai zic?

Cum au primit vestea că ai fost admis la facultate? Erai primul din neam!
M-am apucat să învăţ în acele luni pentru admitere cum n-am mai învăţat în viaţa mea. Dar eram ferm convins că o să pic şi examenul ăsta. Aveam o prietenă care era studentă la Jurnalism în Bucureşti şi mergea să dea o restanţă. I-am dat legitimaţia mea de concurs ca să-mi ia dosarul,
n-avea sens să mai bat eu drumul până acolo. Când a venit înapoi mi-a dat o altă veste. A intrat pe uşă şi mi-a zis: „Felicitări, domnu’ student!“. Nu-mi venea să cred. Mama, tata – pe care eram încă supărat şi nu l-am băgat în seamă – au plâns. M-am retras în camera mea şi mă gândeam la următorul pas: cum naiba o să mă descurc acolo?

Te speriau cheltuielile? Aveai vreun plan?
Au avut alţii pentru mine. Când am ieşit a doua zi din cameră, tata, care avea, chipurile, de la tatăl lui, un inel cu piatră roşie, mi l-a dat şi mi-a zis: „Du-te şi vinde-l“. Era singura lui bijuterie. El l-a divinizat pe tatăl lui. Eram atât de supărat pe el, încât chiar l-am vândut. N-am conştientizat. Mai mult, prietenii din cartier au făcut chetă ca să mă ajute. Tatăl celui mai bun prieten al meu din adolescenţă, Mihai, care murise înecat pe la 16 ani, a venit şi mi-a dat bani să am la facultate. Eu cu Mihai, care era din familie de români, fusesem ca doi fraţi. Cu economiile astea am venit la Bucureşti. Mi-am cumpărat loc în complexul studenţesc din Măgurele. Am stat acolo şapte ani.

„Sunt unul dintre sorosişti!“

Te-ai gândit să te angajezi în timpul studiilor? Sau să te înscrii pentru o bursă socială?
Pentru bursă nu mă încadram. Eram puţin peste venitul minim. Din anul II am luat însă bursă – nu din România, ci bursă Soros. Da, sunt unul dintre sorosişti! (râde) Fac o parenteză: o vreme am făcut parte inclusiv dintr-un consiliu de administraţie al unor programe chestionate de Soros – unchiu’, cum îi mai spun eu. Cred cu tărie că pentru societate civilă din România Soros a făcut mult mai multe decât au făcut politicienii ăştia pe care îi vedem zi de zi la televizor. În fine, devenind bursier, n-am mai luat bani de acasă. Iar în anul II, am devenit voluntar la agenţia „Împreună“. Voiam să înţeleg mai bine ce presupune dezvoltarea comunitară. Profesorii mei din facultate, care mă plăceau, m-au vorbit de bine directoarei şi, la prima mea întâlnire la agenţie, ea mi-a oferit un post. Dar am refuzat-o.

Cum aşa? Doar vorbeai de greutăţile financiare întâmpinate la facultate...
Nu voiam să fac o treabă pentru bani, ci să fiu conştient care e drumul meu. Maria, preşedinta de atunci, a râs de mine, dar m-a acceptat aşa. Şase luni am fost voluntar la program. După şase luni, i-am spus Mariei că vreau să lucrez pentru asociaţie. Mi-a oferit acelaşi salariu ca prima oară – o sumă astronomică pentru mine: vreo 400 de guldeni olandezi, care însemnau cam 1.000 de lei. Am refuzat-o iar şi i-am cerut al doilea salariu de jos. 120 de lei, adică de două ori valoarea chiriei pentru căminul meu.

La conferinţa TEDx Calea Domnească din Galaţi, vorbind despre prejudecăţi

Teama de prea mulţi bani

A fost o teamă că banii o să te distragă de la muncă şi carieră?
Teama să nu-mi rup singur capul, da. Nu ştiam să mă descurc cu atâţia bani. Am fost conştient că trebuie să fac paşi mici.

Pare o dovadă de maturitate pentru un student care, în general, ar vrea să profite de cât mai multe distracţii tinereşti. Te-a sfătuit cineva că e mai bine să fii cumpătat?
Cred că a contat că am crescut într-o familie care mereu a fost extrem de ponderată. Nu făceau excese. La noi, regula era să nu ne întindem mai mult decât ne e plapuma, să nu ne vorbească lumea de rău – lucruri din astea simple pe care le-am preluat şi eu.

Care e dorinţa sa pentru comunitatea romă

Cu paşi mici, ai ajuns în scurt timp directorul agenţiei de dezvoltare comunitară.
La început, n-am simţit că am vreo datorie să fac dreptate pe lume. Ăsta e adevărul. Pentru mine, a fost doar necesitatea ca, dacă mă duc să lucrez undeva, să încerc să îmi fac treaba cât de bine pot. După doi ani jumătate cât am lucrat ca facilitator, am beneficiat de un context – Maria pleca către o structură guvernamentală. Atunci mi s-a propus funcţia de director. Aveam 25 de ani. Agenţia nu prea mai avea resurse, iar donatorul nostru –  primeam finanţare prin programul MATRA al Ministerului de Afaceri Externe din Olanda – se retrăgea din România. Eu cu încă o colegă, Iulia, ne-am asumat reconstrucţia agenţiei. Suntem încă în picioare la aproape 20 de ani de atunci.

De-a lungul timpului, prin Agenţia de Dezvoltare Comunitară „Împreună“, aţi avut multe proiecte de incluziune a romilor, programe de mentorat pentru tinerii romi, oferiţi burse, organizaţi evenimente. Care sunt marile provocări pe care le-aţi întâmpinat?
Provocarea e una a naibii de simplă. Tot ce facem e dintr-un egoism pur, dacă vrei. Foştii puşti care aveau atunci 20 de ani sunt acum oameni maturi. Mulţi dintre noi suntem căsătoriţi, cu copii. Eu, din păcate, nu am. Mulţi avem căsătorii mixte. Soţia mea este româncă. Oamenii aceştia îşi învaţă copiii să fie buni, ordonaţi, să fie „normali“. La un moment dat, însă, copiii lor vor intra în contact cu alţii care o să afle că unul dintre părinţii lor e rom. Se poate întâmpla ca unii, mai răuvoitori, să-i spună acelui copil câte greşeli face din cauza apartenenţei lui etnice. Şi copilul ăla ne va întreba ce am făcut noi ca să schimbăm situaţia asta. Noi vrem să ne uităm în ochii lui şi să-i spunem: „Uite ce am făcut. Să vezi că n-am stat degeaba. N-am schimbat lumea, dar nici n-am stat cu mâinile în sân“. E vorba de conştiinţă. Să elimini rasismul e utopic. Dar să contribui la micşorarea efectelor sale e posibil. Peste ani, eu o să mă simt mai bine pentru că m-am luptat să nu las privirea în pământ ca tatăl meu.

„De ce trebuie eu să port povara întregii mele etnii?“

Alături de soţia sa, Laura, fericiţi împreună de aproape 20 de ani

Oamenii ca tine sunt priviţi ca excepţii.
Sunt mulţi ca mine! Până la urmă, ce am reuşit eu? Gândim mult în etichete şi prejudecăţi. „Şi-a depăşit condiţia...“ Dar cine i-a trasat lui condiţia? A depăşit condiţia pe care tu credeai că poate să o atingă? Am înţeles acum. Am mers odată într-o vizită la o şcoală şi m-a enervat teribil un moment. Copiii erau întrebaţi ce vor să devină când vor fi mari. Marcel – medic! Rodica – învăţătoare. E întrebată şi Vasilica, o fată mai amărâtă, atât de ruşinată, încât nici n-a vrut să deschidă gura. „Nu-i aşa că ar trebui să fii croitoreasă?“, i-a zis învăţătoarea. De ce croitoreasă şi nu medic? Lasă-l să viseze! E posibil să n-ajungă medic, dar, dacă nu-şi pune în cap, n-are cum să ajungă acolo. Eu ştiu prea bine. E greu să strângi din dinţi, să te baţi cu stomacul gol, cu ura, cu bullying-ul (n.r. – un comportament ostil şi de umilire a cuiva). Trebuie să ai foarte multă voinţă. Şi ca să ajungi acolo unde visezi îţi dai seama că, uneori, ura face parte din preţul pe care trebuie să-l plăteşti.

Căsnicia dintre un rom şi o româncă, în ochii satului

E lecţia pe care ai învăţat-o în tot acest timp?
E realitatea pe care am văzut-o. Pentru că e foarte uşor să cedezi. Ca adolescent, să fii refuzat pe criteriu etnic de o fată de care eşti îndrăgostit e dureros. Suferi ca un câine. Nu înţelegi! Când am cunoscut-o pe soţia mea, Laura, în satul ei se auzise că vând piepteni. Şi că ea îi vinde cu mine, în piaţă. Apoi, când m-au cunoscut, au zis: „Sigur are stilouri de aur!“.

Te portretizau în cele două extreme.
Ori foarte bogat, ori foarte sărac. Romii invizibili, simpli, majoritari – pe ei nu-i vede nimeni. Cu toate că, dacă stăm de vorbă cu un român, fiecare o să-ţi spună că el cunoaşte cel puţin un rom care e mişto, bă, băiatule! Păi, dacă îi adunăm pe aceştia mişto nu cumva sunt mai mulţi decât cei pe care îi vedem cerşind pe stradă?

Dar de ce ei nu ies în faţă?
De ce ar ieşi? De ce trebuie eu să port cu mine povara întregii mele etnii? De ce eu trebuie să fiu altfel decât sunteţi voi? Dacă un român oarecare fură şi dă cuiva în cap, tu sari pentru el? Ai tu vreo vină pentru ei? Eu de ce ar trebui să fac asta? Este o răspundere individuală – dacă omul e un infractor, aplică legea, fă ceea ce trebuie făcut. Dar nu veni şi-mi pune mie în cârcă o vină colectivă, pentru că n-are nicio legătură.

Ce faci tu să schimbi situaţia asta?

Subliniam nevoia de modele. În comunităţile sărace poate fi un avantaj. Copiii văd în jur exemple pozitive, primesc educaţia de la oameni care le demonstrează că pot să viseze cât vor şi că pot reuşi să-şi îndeplinească visul, cum spuneai.
La agenţie, lucrăm de mulţi ani pe acest tipar, dar am văzut că modelele nu sunt suficiente. Avem multe proiecte în peste 200 de şcoli, evenimente, folosim muzica lăutărească, mentori etc. Nu contează numai ceea ce fac eu, ca minoritate, dar şi ceea ce face majoritatea. Noi încercăm să facem cât de mult putem în interior. 500 de ani de robie ne-au transformat în nişte marginali, la fel cum şi pe majoritari i-au transformat în marginali. Pentru că şi ei au prejudecăţile lor. De câte ori n-ai auzit că „dacă nu stai cuminte, vine ţiganul şi te fură“ şi de câţi copii furaţi de ţigani ştii?

E vreun sfat de viaţă pe care-l oferi copiilor romi când le vorbeşti despre experienţa ta?
E ceea ce mi-a spus şi mie mama. Că diferenţa dintre a eşua şi a reuşi stă în putinţa ta de a strânge din dinţi. Nu e corect să te baţi cu stomacul tău. Nu e corect să te baţi cu senzaţia de frig. Nu e corect să te baţi cu sentimentul că eşti urât de ceilalţi, că eşti pus în ultima bancă la şcoală sau într-o clasă separată. Întrebarea e ce faci tu să schimbi situaţia aia. Trebuie să munceşti mai mult. E nedrept ce spun. Dar eu m-am săturat să aştept de la alţii. Şi m-am săturat să le arăt celorlalţi ce trebuie ei să facă. Aşa că reiau o vorbă mare, aceea că schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Despre asta e vorba.

 

 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările