Aş spune că, la rădăcină, stă o mândrie a minţii, boală grea şi specifică intelectualităţii. Mândrie care îi face pe mulţi să pornească fără să-şi dea seama pe pante foarte abrupte şi alunecoase. Această mândrie îi împinge să respingă orice învăţătură sau înţelepciune a vechilor religii ca fiind ceva „vechi“ şi „perimat“; şi să creadă că ideile sau scornelile noi şi radicale sunt singurele demne de urmat. Desigur, aceeaşi mândrie orbitoare este cea care îi face să nu vadă că 99% dintre ideile sau scornelile noi sunt, în fapt, erori vechi, ce revin în forme doar uşor diferite.

A doua cauză, tot la rădăcină, este un spirit conformist sau de grup care e, iarăşi, specific unei mari părţi a intelectualităţii. Deşi se declară rebeli, puţini sunt cei care au curajul real să nu meargă pe „linia de partid“ a epocii şi să se abată de la gândirea dominantă, sau de la spiritul vremii. Manifestarea „rebeliunii“ vine, de regulă, fie prin stabilirea unor noi avanposturi ale gândirii dominante (progresisme şi mai radicale, în ziua de azi), fie prin variaţiuni şi improvizaţii pe temele consacrate ale acesteia (progresismul, azi; proletcultismul sau stalinismul, în anii 50). Totul însă în spiritul de a cânta în corul în care cântă toată „lumea bună“. Comportamentul e, în parte, explicabil prin faptul că disidenţele înseamnă, de regulă, marginalizare, tăierea accesului la găştile din „lumea bună“ şi la resursele aferente acesteia.

În sfârşit, a treia cauză este iluzia că ei contribuie cu adevărat la construirea unui rai pe pământ imanent şi secular. Deşi fug de creştinism şi-l resping adesea isteric, intelectualii revoluţionari acţionează, mereu, imitându-i inconştient tiparele şi modelele. Unii intelectuali se comportă precum martirii sau profeţii religiei seculare pe care o propovăduiesc; alţii sunt farisei şi oportunişti, şi acţionează mânaţi de un soi de invidie – „să moară şi capra vecinului“. Desigur, acest paradis nu este niciodată posibil într-o lume căzută – ceea ce e posibil însă este să moară, din nou, capra vecinului (prin instaurarea unei noi dictaturi ce presupune dominaţia unor minorităţi asupra majorităţii). Cu cât credinţa într-un astfel de paradis este mai fanatică, cu atât rezultatele vor fi mai dezastruoase – am văzut deja sutele de milioane de morţi provocate de gulagurile secolului XX. Să mai spunem că revoluţia marxist-progresistă îşi devorează, fără excepţie, copiii; intelectualii „true belivers“ sunt de regulă primele victime ale utopiei proaspăt instaurate. Iar oportuniştii şi ariviştii ajung invariabil la putere, ducând corupţia contra căreia pretind că luptă spre noi culmi, inimaginabile sub „vechiul regim“.

Există vreo vindecare pentru această mândrie a minţii? La o primă vedere, există câteva antidoturi. Unul ar fi o căutare onestă a adevărului şi o oră de onestitate petrecută faţă cu propria conştiinţă; foarte dificilă, însă, odată ce te-ai blocat într-o mână de sloganuri şi clişee. Un alt antidot ar fi renunţarea la unele privilegii comode şi asumarea unor sacrificii – un job 9-5 „standard“ este, pentru mulţi intelectuali, ceva greu fie şi de imaginat. În fapt, singura vindecare cred că e să ajungi chiar deasupra hăului şi să priveşti direct în abis, să îţi dai seama că ai ajuns realmente chiar pe marginea lui – fie prin circumstanţe personale ale vieţii, fie prin circumstanţe politice. Există multe exemple ale unor mari mărturisitori moderni care au avut acest parcurs, trecând de la ateism la credinţă după ce au ajuns, realmente, pe fundul iadului. Aleksandr Soljeniţîn şi Părintele Serafim Rose sunt doi astfel de intelectuali foarte cunoscuţi. Chiar şi atunci însă, mulţi intelectuali nu se trezesc din orbirea provocată de această mândrie.