În ce măsură stă piedică în faţă deciziei de cumpărare faptul că pentru fabricarea unei singure perechi de blugi sunt necesari 5700 de litri de apă sau că fabricile magazinelor noastre preferate sunt situate în ţări care nu respectă drepturile omului? Şi în ce măsură stă piedică în calea dezvoltării companiilor principiul primum non nocere (mai întâi să nu faci rău)?

Desigur, şi eu achiziţionez haine, accesorii, pantofi, genţi. Cu toate acestea, pe măsură ce interesul meu pentru domeniul responsabilităţii sociale corporative (RSC) a crescut, dar şi preocuparea mea pentru propria-mi amprentă asupra comunităţii, am descoperit că, dincolo de confortul şi frumuseţea lucrurilor pe care le cumpăr, se ascund practici mai mult sau mai puţin responsabile care, în cazuri extreme, chiar pun în pericol viaţă oamenilor sau afectează iremediabil întregi teritorii. Din fericire, există şi un revers al medaliei, iar în ultima perioadă, am remarcat o creştere a activităţilor de responsabilitate socială şi o preocupare în ceea ce priveşte domeniul din partea companiilor din această sferă.

Conform studiilor, a crescut exponenţial numărul de haine pe care le achiziţionăm în ultimii ani, iar modelul impus de marile lanţuri de magazine, precum H&M, Zara, Top Shop, Forever 21 etc. ne oferă posibilitatea de a achiziţiona haine accesibile, similare cu cele văzute pe marile podiumuri, aliniate tendinţelor, într-un ritm alert. Astfel, s-a născut conceptul de fast fashion. Acesta desemenează procesul rapid prin intermediul căruia un retailer înglobează în colecţiile sale ultimele tendinţe de pe marile podiumuri de modă.

Hainele trebuie confecţionate cât de repede posibil şi vândute la preţuri sub nivelul celor din marile case de modă către masele de persoane care provin, în cea mai mare parte, din clasa de mijloc.

Şi totuşi, în această cursă a lucrurilor ieftine şi la modă, întrebarea pe care ar trebui să ne-o adresăm este dacă principiul primum non nocere îşi găseşte locul. În opinia mea, răspunsul este da, indiferent pe care parte a baricadei ne-am situa. Acest dicton, unul dintre pilonii de bază ai eticii medicale, se poate aplica şi atunci când vorbim de modă şi de integrarea strategiei de responsabilitate socială cu cea de business. Astfel, minimizarea impactului negativ asupra oamenilor, a mediului, a comunităţii  ar trebui să înceapă cu primul obiect vestimentar realizat şi să se regăsească în fiecare activitate a companiei, fie că vorbim de produse sau de orice practică legată de realizarea acestora. Respectarea drepturilor angajaţilor, a clienţilor, lucrul cu materiale care nu dăunează mediului, transparenţa au un rol din ce în ce mai important în economia strategiei fiecărei companiei din acest domeniu, fie că vorbim de fast sau big fashion (casele de lux).

Retaileri de modă implicaţi în scandaluri privind încălcarea drepturilor omului


Globalizarea a facilitat relocarea afacerilor oriunde în lume, în funcţie de investiţii strategice şi reducerea de costuri. Astfel, multe fabrici ale companiilor, din variate domenii, le vom putea regăsi în ţări precum China, Bangladesh, Cambodgia, Indonesia sau chiar în România. În ceea ce priveşte industria modei, situaţia nu este cu mult diferită. Citind etichetele de provenienţă, vom vedea că mare parte din hainele pe care le purtăm sunt produse în aceste ţări. De pildă, retailerul de modă suedez H&M, al doilea ca dimensiune din lume, realizează 45 % dintre produsele sale în Bangladesh, iar Zara produce piesele din linia basic, precum tricouri, maiouri, pulovere etc. în ţări din Asia. Localizarea într-o anumită zonă, de obicei cu un nivel de trăi scăzut faţă de vest, aduce cu sine o serie întreagă de alte probleme în faţă cărora nici marele case de modă nu par a reuşi să găsească soluţiile potrivite. Încălcarea drepturilor omului, implicarea copiilor, poluare, ameninţarea siguranţei comunităţilor sunt acuzaţii cu care s-au confruntat numeroase companii precum Armani, Calvin Klein, Zara, Nike sau Walmart.

De pildă, în urmă cu ceva vreme, o ştire mi-a atras atenţia: o tânără din Irlanda de Nord a achiziţionat în 2011 o pereche de pantaloni, pe care nu i-a purtat însă, până de curând. Această a găsit în interiorul buzunarului un mesaj scris în limba chineză, care se presupune că provine de la un muncitor dintr-o închisoare din China. Conţinutul mesajului este acesta:

Muncim 15 ore în fiecare zi, iar mâncarea pe care o primim nu s-ar putea da nici la câine sau la porci. Suntem forţaţi să lucrăm precum boii”.

Pantalonii respectivi provin de la Primark, un retailer de origine britanică, care nu este străin de astfel de situaţii. De numele său se leagă  incendiul care avut loc în Bangladesh (2013) la o fabrică unde erau angajaţi şi lucrători pentru această companie şi care s-a soldat cu moartea a sute de persoane sau acuzaţiile conform cărora printre lucrătorii din fabricile lor din India se numără şi copii (2008). Reacţia companiei la situaţia din acest an fost că mesajul este unul fals şi au solicitat returnarea pantalonilor pentru a face mai multe investigaţii. Primark este unul dintre retailerii care au adoptat conceptul de fast fashion, preţurile lor numărându-se printre cele mai mici din pieţele în care au magazine.

Companiile au cheltuieli mai mici, doresc produse mai multe şi mai repede, dar lucrul care ar trebuie să ne preocupe atât pe noi, în calitate de consumatori, cât şi pe ei, în calitate de ofertanţi, se referă la adevăratul cost al modei în ceea ce priveşte oamenii şi comunităţile în care există fabricile lor. Un lucrător dintr-o ţară din cele menţionate mai sus, ale cărui drepturi cu privire la orarul de muncă nu sunt reglementate sau, în cazuri mai fericite, în proces de reglementare, va avea presiunea lucrului în condiţii insalubre sau nesigure, cu ore de lucru suplimentare şi prost plătite sau neplătite, fiind de cele mai multe singura persoană care aduce venituri în familie, poziţionându-se astfel în situaţia de a nu putea pleca de la respectivă fabrică. Mai mult decât atât, accesul la facilităţi precum concediu, concediu maternal sau plata corectă pentru toate orele lucrate sunt realităţi cu care se confruntă zilnic milioanele de lucrători din fabricile de haine.

Chiar şi în România, dacă exemplele din ţările asiatice vi se par prea îndepărtate, din fabricile de textile care au rezistat în piaţă, pleacă milioane de haine către export, majoritatea ajungând fie la retailer, fie la marile case de modă. Cu toate acestea, salariile sunt printre cele mai mici, iar condiţiile de lucru, deşi poate mai bune şi reglementate, nu îndeplinesc întotdeauna standardele.

Reacţii în presa internaţională


De altfel, Lucy Siegle, jurnalistă de origine britanică specializată în abordarea subiectelor legate de transpunerea principiilor eticii în viaţa de zi cu zi şi cele legate de mediu, a abordat acest subiect în cartea sa, To Die for: Is Fashion Wearing Out the World?. Siegle analizează modul în care fast fashion are un impact asupra mediului şi a comunităţilor, de cele mai multe ori negativ, dar şi despre cum jucătorii din liga superioară nu practică întotdeauna ceea ce promovează.

Autoarea explică faptul că fenomenul fast fashion s-a dezvoltat în ultimii anii, iar costul scăzut pe care noi îl plătim are, de fapt, costuri mult mai mari în spate, care nu vizează în mod special bunuri sau bani, ci resursă umană.

De exemplu, marile case de modă accentuează numărul de ore lucrate de către un croitor pentru a  realiza un model, însă în fast fashion este presupus, în mod eroant, că hainele nu sunt realizate manual, deoarece toate orele de lucru nu vor fi contabilizate niciunde. Astfel, aşa cum spunea şi Wendell Berry, poet şi eseist, citat de Siegle economia globală instituţionalizează ignoranţa globală, în care producătorii şi consumatorii nu ştiu sau nu le pasă unul de celălalt şi în care istoria tuturor produselor va fi pierdută. În aceste circumstanţe, degradarea produselor şi a locurilor, a producătorilor şi  a consumatorilor va fi inevitabilă. Kate Fletcher, cercetător, autor, consultant şi designer activist scria la un moment dat că ceea ce este rapid nu este gratuit - undeva, cineva plăteşte.

Stephen Young, autorul cărţii Capitalism moral - o reconciliere a interesului privat cu binele public, vorbeşte în acest volum despre documentul Principiile de afaceri Caux Round Table, un număr de şapte principii generale şi şase seturi de principii dedicate raporturilor cu grupurile cointeresate. Unul dintre acestea vizează şi subiectul acestui articol: companiile stabilite în alte ţări pentru a dezvolta sau a vinde produse trebuie să sprijine progresul social al acestora, creând o forţă de muncă productivă şi contribuind la creşterea puterii de cumpărare a cetăţenilor lor. Companiile au datoria de a susţine drepturile omului, educaţia, bunăstarea şi dezvoltare ţărilor în care operează. Companiile au responsabilitatea de a contribui la dezvoltarea economică şi socială nu doar a ţărilor gazdă, ci şi a comunităţii globale, prin utilizarea eficientă şi cu măsură a resurselor, respectând principiile unei concurente libere şi corecte, şi investind în invovaţie pentru tehnologie, metode de producţie, marketing şi comunicare.

Retailerii de modă au la îndemână instrumentele de PR şi de comunicare, iar aceste eforturi au început să fie dublate de activităţi în domeniul responsabilităţii sociale. Cu toate acestea, imaginea lor, atunci cînd ajungem să explorăm întreg lanţul de producţie, ne oferă un tablou al unei balanţe în proces de echilibrare, în care talerul ce ţine de responsabilitate are mai puţine greutăţi decât cel al frumuseţii. Iar acest lucru nu depinde în totalitate doar de activitatea lor, ci şi de a noastră. În fond, aşa cum scriam la început, deciziile noastre de cumpărare influenţează în egală măsură efectele companiilor asupra societăţii.

Focusul ar trebui să se mute pe ceea ce putem face şi cum punem în practică aceste principii. Primum non nocere se aplică în domeniul vast al modei, dar este pus în valoare de opţiunile fiecăruia dintre noi.