Gaborul care face artă din tablă

În doar 15 minute, între lalelele roşii aprins, Gamy a sculptat portretul străbunicului său, fără să aibă în faţă vreo fotografie

Mihaly Gabor (47 de ani) a reinventat îndeletnicirea tradiţională a ţiganilor gabori şi a aşezat-o pe linia fină ce separă arta de meşteşug: sculptează în tablă, cu rigoarea unui meseriaş şi talentul unui artist.

Cine-a mai pomenit un ţigan gabor care să facă statuie lui Eminescu sau lui Grigorescu, să reinventeze aşa frumos, artistic chiar, meşteşugul vechi, util, al făuririi de jgheaburi şi burlane? Mihaly Gabor - Gamy, cum se semnează el cu ciocanul în tablă - a reuşit să pună semn de egalitate între meseria tradiţională a comunităţii sale, tinichigeria, şi cuvântul „artă".

Gamy nu va transmite mai departe, către generaţia următoare de gabori, îndeletnicirea cositoritului de burlane. Nu mai face nici căldări, ligheane din aramă sau cazane de ţuică, fie ele şi cu serpentine de răcire, cum a învăţat în familia sa numeroasă din comuna Teregova (judeţul Caraş-Severin).

A păstrat numai materia primă şi talentul meşteşugăresc, iar acum sculptează în tablă, sculptează cu adevărat: creează basoreliefuri cu cele mai importante personalităţi ale românilor, de la Decebal la Alexandru Ioan Cuza, şi reproduce, cu forme şi contururi în relief, cele mai frumoase picturi realizate vreodată. Mai mult, Gamy recompune ipostaze din viaţa de zi cu zi a ţăranului român - la cosit, la plug, în pădure, cu vieţuitoarele naturii -, îl sculptează aşa, în toată splendoarea lui. Cu dăltuţa îl perfecţionează, îi face opinci, mustăţi şi riduri, de zici că numai nu vorbeşte.

„Sunt lucrări artistice, ornamentale, decorative şi monumentale. Ca exemplu, undeva, într-un stejar, apare o păsărică şi ea are un cuibuleţ. Eu trebuie să reprezint şi asta. Ca-n realitate."

Lucrătura lui leonardo

Cum a descoperit Gamy că îndoitura metalului este o poveste şi că bătăile repetate de ciocan sunt, de fapt, muzică? „Acum aproape şase ani, am vrut să reprezint, cu tehnica meseriei mele, «Cina cea de Taină» - o lucrătură a lui Leonardo da Vinci. E, condus de frumuseţea acestei picturi, cu aşezarea şi vorbirea apostolilor şi a lui Iisus, s-a legat ceva special, ceva ce nu pot să explic. La final, am agăţat pe perete lucrarea mea şi, de fiecare dată când mă uitam la ea, aveam împlinirea şi mândria că am reprodus ceva frumos", povesteşte Gamy cu satisfacţie, şi nu există mulţumire mai mare pentru un gabor dacă între ciocan şi nicovală, în afară de tablă, se mai pune şi
suflet.

„Am sculptat apoi şi pe Mihai Eminescu, marele nostru poet, şi pe Grigorescu, am intrat, uşor, spre domnitori, am făcut, de la Decebal încoace, multe lucrări despre conducătorii noştri." A avut şi Gamy momentele lui de cumpănă, de nesiguranţă, căci nu ştia la început dacă e bine să trădeze meşteşugul tatălui său Ludovic, dacă, într-adevăr, aceasta este chemarea sa, nu ştia cum e cu artele şi cu frumosul. Nu ştia, dar tot simţea furnicături şi emoţie după fiecare ultimă bătaie a ciocanului.

Adevărata revelaţie? „Mai întâi, nu cunoşteam ce voiam de la artă, că arta n-are terminaţie. Eu tot timpul reproduceam, nu aveam creaţia mea. Atunci, arta m-a căutat pe mine, m-a descoperit. Şi eu am crezut, pentru că doar arta îţi face zâmbetul pe buze. Omul are anumite sisteme psihologice, lucrează mecanismul, simte desăvârşirea. Că-ţi alegi o funcţie sau că-ţi alegi un doctorat, trebuie să vezi în sinea ta cine eşti, iar eu m-am văzut", explică Gamy învolburat.

Câteva obiecte din colecţia personală

Au aflat şi ţiganii, şi românii de Gamy că are mână de artist şi n-a durat mult până au început să vină ofertele, l-a curtat lumea să-l angajeze, că l-a văzut meşter bun. „Cunoscându-mă un ţigan mai şmecher, la papion - că avem din ăştia, de le place banul şi sunt putrezi de şmecheri pe dinăuntru -, m-a recomandat să fac o lucarnă (n.r. - fereastră în acoperişul unei case)".

A ştiut Gamy că acela era, de fapt, testul pentru recunoaşterea priceperii sale, aşa că a luat o piesă mai sofisticată, a muncit cu atenţie, până noaptea târziu, să facă impresie bună în faţa patronului. I-a plăcut omului lucrarea, l-a mai chemat şi chiar l-a recomandat mai departe.

Totuşi, Gamy simte că nu e apreciat aşa cum ar trebui pentru lucrările sale. E meseriaş, ştie şi el că face obiecte-unicat şi că lucrează mai frumos decât se face şi în fabrici, căci el creează obiecte cu viaţă, nu în serie, pe bandă rulantă, mecanizată. Ştie că e primul, un soi de fondator în arta sculpturii de basoreliefuri în tablă, dar se teme să nu fie şi ultimul.

Ar vrea să-şi facă o şcoală, să înveţe şi tineretul cum e cu ciocanul şi nicovala, dar fără o patalama, fără un pic de reclamă, nu poate reuşi, că oricum nu se înghesuie prea multă lume la meşteşuguri. „Am şi avut propunerea asta să devin profesor, să predau. Eu predau, nu zic «Nu!», dar mai întâi, fă-mă ceva, să mă ştie lumea, să ştie unde să vină. Să am puţină «reclamaţie». N-am o recomadare oficială, o diplomă, ceva, nu mă vede nimeni", se tânguieşte.

"Am citit despre Leonardo da Vinci că, atunci când era copil, îi plăcea să se uite la cercurile care se fac în apă după ce arunci cu o piatră. El se distra atunci, dar şi descoperea. La fel fac şi eu: mă descopăr distrându-mă.''
Gamy artist

Gaborul Gabor

Numele de familie din buletin al lui Gamy este „Gabor", un nume comun pentru toţi ţiganii care aparţin acestei comunităţi. Gamy este din „speţa" Cuna, un rang superior, nobil, al gaborilor şi, totodată, cel mai extins. „Cuna deţine, de fapt, seminţia. Spun asta fără să fiu naţionalist între gabori, pentru că noi ne salutăm, ne pupăm şi ne îmbrăţişăm cu de-ai noştri oricând ne-ntâlnim. Chiar dacă nu ne-am văzut niciodată, pentru că aşa se respectă un om adevărat. Iubitori suntem de prietenie."

Originea „ţiganilor albi"

Deşi sunt numiţi ţigani, datorită stilului de viaţă nomad, gaborii fac parte din etniile cu origini necunoscute de către istorici. În România, gaborii au fost identificaţi de cercetătorul irlandez Walter Sarkie ca descendenţi ai „ţiganilor ardeleni", numiţi şi „ţigani albi" întrucât tenul lor este de culoare deschisă. Bărbaţii au o vestimentaţie distincitivă, conservatoare, purtând pălării negre de tip „fedora" cu boruri late şi panaloni-burlan negri, largi, de catifea. Nu îşi rad mustăţile şi îşi lasă perciunii netunşi. Femeile poartă fuste largi şi înflorate, lungi până la glezne, şi, după ce se mărită, îşi acoperă capul cu batic. Pe măsură ce înaintează în vârstă, îşi schimbă fustele albe sau roz cu altele roşii sau albastre, iar la bătrâneţe poartă fuste verzi şi negre. De asemenea, ţiganii gabori nu se amestecă nici cu populaţia majoritară, nici cu reprezentanţi ai altor comunităţi. Majoritatea sunt tinichigii.

„Copiii sunt adevărata avere, că i-am făcut din intenţie, nu din greşeală"

Gamy locuieşte în comuna Teregova, lângă Băile Herculane, staţiunea preferată de români de toate vârstele, însă frecventată mai mult de cei de vârsta a treia. Vine însă adeseori în Bucureşti, la un frate de-ai săi, unul dintre cei nouă. Stă, la periferia oraşului, într-o curte cu flori multe, cu miros de lalea crudă şi unde parcă încă mai mocneşte o cafea dată în foc, cu o aromă pătrunzătoare de zaţ ars.

Gamy are mâinile muncite, îngălbenite de tutun şi tablă bătută, dar ochii-i sunt jucăuşi, neastâmăpăraţi, cu riduri de voioşie în jurul lor, că aşa trăieşte el, în fiecare zi, o sărbătoare. Zâmbeşte ştregăreşte pe sub mustaţa deasă, cu câteva fire albe, şi-şi ţine perciunii lungiţi peste obraji rumeni, cum e obiceiul la ei, la gabori. Se poartă cu pantaloni largi, la dungă, neapărat cu pălărie sau şapcă pe cap, deşi timpul le mai toceşte bordurile din piele, iar cămaşa cu flori violet, galbene, albastre şi roşii o ţine descheiată la doi nasturi. Îi place să glumească lui Gamy, „că de n-ar fi cu umor, nu simţi că trăieşti, îmbătrâneşti degeaba".

Îi lucesc ochii atunci când vorbeşte despre familia lui, că are cu ce se mândri. Are nouă copii: o fată care studiază medicina în Ungaria, alta care vrea să ajungă în poliţie tot acolo, un băiat pe care vrea să-l dea la şcoli, să-l angajeze comisar la GardaFinanciară, un altul care s-a stabilit în Bucureşti şi-i merge bine, încă un puşti oacheş de 5 ani, care e talentat nevoie-mare la pictură, şi copiii pe care-i creşte acasă, alături de soţia sa, a cărei imagine nu poate decât să ne amintească de frumoasa Sinefta din „Groapa" lui Eugen Barbu. „Copiii sunt adevărata mea avere, că i-am făcut din intenţie, nu din greşeală."

„M-am refamilizat"

Au fost şi necazuri mari prin care a trecut Gamy, necazuri de care-şi mai aminteşte şi acum şi-i e ciudă, îl răscolesc, dar aşa e viaţa, o panoramă, n-ai ce-i face. Pe prima sa soţie a găsit-o cu cel mai bun prieten al său, s-a purtat neomeneşte şi l-a rănit. „Nu puteam să mai trăiesc cu ea, dar nu m-am răzbunat. Atât i-am zis: «Ia-ţi  copiii şi du-te din casa mea!» Am lăsat-o în voia lui Dumnezeu şi m-am refamilizat. Acum sunt fericit, sunt mulţumit cu ce-am construit."

Pseudoamorezul

Dacă a greşit şi el, dacă s-a întâmplat să-l învingă ispita şi să cadă în păcat în paturi străine? „Nu, pentru că noi suntem fideli la soţiile noastre. Cum să umbli după curvării când pui mâna acasă la copiii tăi? Mie îmi place să glumesc cu femeile, da' văd că ele se topesc, se roşesc, se ruşinează, nu prea ştiu ele", spune Gamy.

I-a rămas în minte o glumă pe care a făcut-o odată cu o tânără de 28 de ani, necăsătorită!, care a vrut să scrie o carte despre el. „Cât timp îţi trebuie ţie să stai cu mine, să iei conţinutul important?", a-ntrebat-o. „Două săptămâni." „Păi dacă piezi cu mine două săptămâni, te-ndrăgosteşti de mine. Te prostesc, mă, fată! Nu te lega la cap cu aşa ceva că la urmă e păcat, eu am nevastă frumoasă şi n-o las", i-a răspuns Gamy. A roşit domnişoara, toată era roşie, nu mai spunea nimic, numai dădea din cap la ce spunea el. „Am şi şmecherii în mine, n-am ce să fac, dar adevărul e că sunt prietenos de fel", se scuză pseudoamorezul.

"Aveam 9-10 ani şi fugeam de la şcoală, mă duceam în atelier la tata şi ciocăneam toată ziua. La 14 ani deja lucram singur. Intrasem în tinichigerie de ornamente. Ornamentam jgheaburile. ''
Gamy artist

O scurtă istorie personală a gaborilor

Ca să putem înţelege mai bine ce înseamnă şi de unde vine tradiţia ţiganilor gabori, Gamy recompune parcursul istoric al comunităţii sale în Europa, aşa cum a învăţat şi a înţeles el.

Mai mult decât istoria propriu-zisă, ceea ce contează în această scurtă prezentare este, poate, felul în care Gamy vorbeşte despre strămoşii lui: la persoana I plural: „Noi ne numărăm de prin 1200-1400, când popoarele migratoare au intrat în Europa Centrală. Venind din Asia, europenilor le era frică de bolile de-acolo şi ne fugăreau prin cătune, prin oraşe. Văzând că în Europa e bogăţie - trai şi mălai bun - normal că voiau să trăiască mult mai uşor. După 1500, ungurii au fost singurul popor care ne-a luat. Nu am fost exploataţi pe bază de sclavie, am fost folosiţi, normal, în meşteşuguri.

În timpul Mariei Terezia (n.r. - conducătoarea Ţărilor Ereditare Austriece între anii 1740 şi 1780), am avut o primire mai avantajoasă, făceam unelte agricole şi de război din metal, făceam armuri, diverse obiecte valabile pentru regii în putere din acea perioadă. Acolo însă, voiau să descompună tradiţia noastră, portul, să ne căsătorim cu ei. Atunci, din Panonia, am intrat în Valahia şi ne-am păstrat acelaşi port şi aceleaşi obiceiuri. Unii au rămas acolo, acum nepoţii lor umblă la papion, la costumaţii, dar tot limba romani vorbesc, ca noi. O mustaţă o dai jos şi creşte, dar sângele rămâne acelaşi."