Cum am văzut fumatul în România ţigărilor aprinse în spaţii închise

Din 16 martie, în România spaţiilor închise nu se mai fumează. 16032016 rămâne pentru această ţară o înşiruire de cifre istorice.

Am doar patru ani şi unchiul bunicii mă pune să-i arăt, pe un băţ de chibrit, cum scutur eu scrumul unei ţigări. Am văzut cum se face la tataia, tata şi unchi-miu. În familie s-a fumat de când m-am născut şi se va mai fuma, probabil, după ce voi muri.

Din copilărie îmi amintesc că tataia ţinea ţigara cu două degete, parcă pe grabă, parcă din teamă să nu piardă ruloul de hârtie şi tutun. Fuma fără filtru, nu-i păsa. Unchi-miu fuma cu ţigara între două degete, index şi mijlociu, aproape de palmă, parcă săturând-o ca pe o amantă mult prea frumoasă s-o pierzi. Tata fumează ţinând ţigara aproape de vârful aceloraşi două degete, parcă e doar un moft de care se va lăsa imediat ce trage ultimul fum. Nu s-a lăsat încă.

Am doar opt ani, sunt la ţară, e vacanţa de vară. Bunicul e beat şi fumează, stând culcat pe pat. Bunica îl avertizează. „Vezi cu ţigarea aia, că o scapi şi iei foc, mori aici, singur!“ Îi spune asta în timp ce închide uşa la camera în care se petrecere vara la ţară. La 75 de ani s-a lăsat de fumat, n-a murit ars. Pe la nouă ani, însă, soţul unei verişoare de-ale mamei a murit singur în casă, ars. A ars de dorul ei plecată la muncă în Spania. Exagerez, a murit din cauza reşoului, dar era şi fumător, şi alcoolist. Încă există o dilemă în familie dacă nu cumva a murit din cauza unei ţigări cu care a adormit în mână. Nu ştim, presupunem. Mai nou, unele ţigări se sting singure după un timp.

Am doar 17 ani şi sunt la liceu. Se fumează în faţa uşii, lângă terenul de fotbal şi sub acoperişul de metal al unui fost aşezământ din curtea şcolii. Este ilegal, dar fumaţi şi voi mai încolo, să nu va vadă domnii profesorii, directoarea, de la etaj, îi îndeamnă paznicii pe elevi. Pauzele între ore se măsoară în ţigări, câte una pentru fiecare 10 minute, chiar dacă nu fumezi. Este aceeaşi perioadă în care prea puţini îşi permit luxul de a fuma un pachet pe zi. Cei mai mulţi se împrumută de ţigări unul de la altul. La vârsta aceasta cancerul, respiraţia urât mirositoare sau lipsa de bani nu înseamnă nimic.

Să flirtezi cu moartea, chiar dacă ea pare departe, este mai incitat.

După ore, în ultimul an de liceu, mergem într-un fel de parc între blocuri unde se mănâncă seminţe, se bea cola şi se fumează. Părinţii ştiu sau nu, dar încă speră că fiul sau fiica nu fumează. Aşa sunt părinţii, speră la ce-i mai bun. Aşa sunt speranţele, dintre cele mai sincere şi mai înălţătoare. Realitatea însă e evidentă şi puternică, cum este şi fumul care te îneacă pentru prima dată.

Am doar 19 ani, sunt în primul an de facultate şi am ajuns pentru prima dată în Club A. Nu fumez, dar e un fum în subsolul acesta de zici că ard aici toate cele, de la speranţe, alcool şi chef de sex la sănătate şi bani. Un nou prieten ţine ţigara cu aceeaşi delicateţe cu care ţii de mână cea mai mare iubire a vieţii. Să nu fumezi, că nu e bine, nu-ţi da banii pe ţigări, că-i arzi, îi risipeşti, uită-te la tac-tu, bunică-tu, respiră greu, se trezesc noaptea sufocaţi. Acestea sunt sfaturi pe care le tot primeşti în copilărie şi adolescenţă, dar ricoşează din tine ca pietrele care lovesc blindajul de tanc.

N-ai bani, dar ca tine sunt şi alţii. Eşti din nou ca la liceu, dar acum eşti om mare şi alcoolul mereu te ameţeşte mai bine când intră peste fumul de dinainte. Pentru mine, cei trei ani de facultate au însemnat Club A, Kulturhaus, Silver Church, Oktoberfest şi multe alte baruri şi cluburi în care am băut şi în care s-a fumat. Fumul acesta s-a prins de amintiri şi haine cum se prind harpoanele într-o balenă prea mare pentru a o ţine pe loc doar cu o bărcuţă.

Ţigara, monedă de schimb: „O ţigară la gardian, o zi de demnitate. S-au terminat ţigările? Mare atenţie când te-apleci. Şi după cinci ani, când m-au scos, ce crezi că a aflat băiatu'? Că şi afară e la fel“

Am doar 20 de ani şi mă angajez în presă. Este un proiect plin de speranţe şi pauzele sunt pline de ţigări. Aud şi citesc tot felul de poveşti despre idila dintre presă şi ţigări. Într-o vară toridă de care mă ţine departe aerul condiţionat, la capătul parcului Regina Maria, într-un open space în care nu se fumează, citesc editorialul lui Cristian Tudor Popescu despre ultima lui ţigară. Se laudă că s-a lăsat de ani buni, corpul lui s-a curăţat. Textul este uşurel ca fumul de ţigară, dar la fel cum acel fum se prinde de plămâni aşa şi acesta se prinde de mintea celor care îl citesc. Editorialul îmi va rămâne în minte şi îl voi lega de toate celelalte amintiri cu fumători. Am făcut asta în ultimii patru ani.

Am aproape 24 de ani şi mă întâlnesc cu o veche prietenă cu care nu m-am mai văzut de cinci ani. Dintr-o fată pasionată de medicină, foarte bună la învăţătură, fără vicii, nici măcar alcool, dintr-o aproape inocentă, aşa cum mi-o aduceam aminte, a devenit o femeie care fumează, separă frazele cu cuvinte obscene şi are o relaţie de ceva timp. „Bei cafea?“ „Da“ „Fumezi?“ „Dua“ În patru propoziţii şi cinci cuvinte am stabilit că ne vom vedea într-o cafenea în care se fumează. Încă se fumează, că este 31 ianuarie 2016 şi legea antifumat abia şi-a găsit un cadru şi o dată la care să fie activată.

În copilăria mea fumau toţi: rude, personaje din filme, vedete TV, desene animate. Acum, trăim sănătos, mâncăm sănătos, nu fumăm, bem mai puţin - mai multă apă, mai puţină cola. Îmbătrânim mai grijulii şi mult mai sănătoşi. Eu încă am aproape 24 de ani şi este 16 martie.