FOTOGALERIE VIDEO Cuceritorii Cosmosului, pe „Planeta Adevărul“ / Dumitru Prunariu: Când ajungi să vezi planeta din exterior îţi dai seama că toate sunt simple detalii

Cinci dintre primii astronauţi ai lumii au vizitat ieri redacţia „Adevărul“, pentru a împărtăşi impresii din misiunile la care au participat. Rusty Schweickart (SUA), Leonid Popov (Rusia), Dumitru Prunariu (România), Franz Viehbock (Austria) şi Aleksandr Aleksandrov (Bulgaria) au reconstituit pentru „Adevărul“ cucerirea spaţiului.

La 30 de ani de la primul zbor al unui român în spaţiu, Adevărul Hoding a invitat cinci dintre pionierii cosmosului să celebreze împreună un eveniment istoric. Rusty Schweickart (76 de ani), Leonid Popov (67 de ani), Dumitru Prunariu (59 de ani), Franz Viehbock (51 de ani) şi Aleksandr Aleksandrov (60 de ani) s-au aflat ieri în redacţia „Adevărul", unde au rememorat momente din misiunile spaţiale ale fiecăruia.

Prunariu: „Planeta ta devine un detaliu"

„Echipajul“ cosmonauţilor, alături de directorul general al Adevărul Holding, Peter L. Imre (al doilea din dreapta)  Foto: M. Iliescu

Mulţi ar vrea să ştie ce simte un om care iese din spaţiul închis, din „sfera" unei case, a unui oraş, a unei ţări, a unei planete şi zboară în Cosmos. „Când ajungi să vezi planeta din exterior, îţi dai seama că toate, de la cartier la continent, sunt simple detalii, că sunt doar nişte simple particularizări şi nu sunt elementele definitorii ale vieţii tale. Abia atunci îţi dai cu adevărat seama că viaţa, poate sub altă formă, ar trebui să existe şi în altă parte. În mod normal există, e logic să existe, ar fi absurd să nu existe. Unde, când, în ce perioadă de timp, decalată faţă de noi din punct de vedere tehnologic, asta nu avem de unde să ştim. Şi poate că nici în viitoarea mie de ani nu vom afla concret. Dar, oricum, oamenii de ştiinţă se aşteaptă la semnale inteligente din univers sau poate chiar la întâlniri de gradul III, dacă anumite civilizaţii au ajuns atât de departe încât să fie în preajma pământului."

Despre momentul în care Soiuz-40 s-a desprins de Pământ, Prunariu îşi aminteşte că era foarte emoţionat. „A fost primul, nu ştiu dacă şi singurul meu zbor în spaţiu, poate o să mai zbor, nu se ştie. Trăirile sunt foarte speciale. Imponderabilitatea, traiul în Cosmos, mănânci, dormi altfel decât pe Pământ", şi-a amintit cosmonautul român. Despre revenirea pe Terra spune că a fost chiar mai grea decât timpul petrecut în spaţiu. „Noi am avut un zbor scurt, de opt zile. După patru-cinci zile abia începi să te adaptezi şi trebuie să te întorci. O iei de la capăt. Dintr-odată, de la foarte uşor treci la foarte greu.  Vrei să faci la stânga şi te trezeşti că picioarele nu te ascultă, merg tot înainte", a mai povestit Prunariu.

Pe cei care, copii fiind,  doresc să ajungă ca Dumitru Prunariu, fostul cosmonaut îi sfătuieşte: „În primul rând să-şi dorească asta cu multă ardoare. Pentru că, dacă îţi doreşti, într-un fel sau altul, drumurile tale se vor îndrepta spre realizarea acelui ideal. Dacă nu eşti convins, ţi se vor oferi în viaţă răscruci şi poate n-o s-o iei pe cărarea corectă ca să ajungi cosmonaut".

Popov: „Revenirea pe Pământ e dificilă"

Dumitru Prunariu, în imponderabilitate Foto: Mediafax

Cosmonautul român a zburat alături de Leonid Popov în misiunea de opt zile în spaţiu. Pentru acesta din urmă, nu era prima misiune. Prima a însemnat şase luni petrecute la bordul unei staţii orbitale. El îşi aminteşte acum că mai grele i s-au părut misiunile care au urmat.

„În timpul celui de-al doilea zbor, când deja ştii la ce să te aştepţi, ce trepidaţii nu sunt normale, atunci eşti cu adevărat tensionat şi stresat", a spus fostul comandant de echipaj. Din acest punct de vedere, misiunea alături de Prunariu a fost mai grea. „Şi perioada de adaptare şi readaptare a fost mult mai scurtă. Sănătatea are mai mult de suferit", a mai adăugat Popov. Deşi competiţia dintre ruşi şi americani era acerbă, astronautul spune că ar fi zburat şi la bordul unei navete a SUA. „Tehnologiile erau foarte diferite, pornind de la modul în care erau construite navetele", a explicat Popov.

Cât despre perioada ce a urmat, astronautul susţine că a încercat să ducă o viaţă cât mai normală, atât pentru el, cât şi pentru cei doi copii ai săi. La prima misiune în spaţiu, Alioşa avea doar 10 ani. Pentru el, tata doar era plecat într-o... deplasare. „Eram cinci copii în clasă cu părinţi astronauţi, aşa că, atunci când tata ne-a anunţat că pleacă în spaţiu, am privit acest lucru ca pe ceva normal. Era plecat de acasă pentru şase luni. Putea fi în spaţiu sau oriunde pe Pământ. Vorbeam cu el la «televizor» şi îl aşteptam să vină acasă", îşi aminteşte Alioşa, acum bărbat în toată firea. Deşi Popov şi-a dedicat viaţa spaţiului, Alioşa nu-i seamănă deloc. Cei doi râd pe tema aceasta, mai ales că fiul, economist pasionat de gătit, spune cu tărie: „Nici vorbă să mă fac cosmonaut".

Schweickart: „N-aş fi zburat cu ruşii atunci"

„Ştiţi câţi oameni sunt acum în Spaţiu? Eu nu ştiu sigur. Diferenţa dintre atunci şi acum este că în anii '60 ştiam exact câţi oameni se aflau în spaţiu", a spus râzând Rusty Schweickart, cel care, în urmă cu peste 40 de ani, se urca în naveta spaţială Apollo 9, fiind printre primii oameni care ajungeau în Spaţiu. Americanul spune că adevăratele emoţii nu le-a avut atunci când a aflat că va pleca în Cosmos, ci atunci când a aflat că a fost selectat să facă parte dintre puţinii viitori astronauţi.

„Aplicasem în urmă cu şapte luni. Ajunsesem în ultima etapă şi nu ştiam ce se va întâmpla. Într-o zi primesc un telefon: «Mai sunteţi interesat să deveniţi astronaut?» «Absolut», am răspuns. «Atunci sunteţi unul!», mi s-a răspuns. Am fost emoţionat. Momentul în care afli că vei pleca în Spaţiu nu este atât de special ca acela în care afli că ai fost selectat să fii astronaut", a povestit fostul astronaut. Lucrurile s-au schimbat pentru el încă de a doua zi. Oraşul mic în care locuia a început să vuiască la auzul veştii că unul dintre ai lor va ajunge în Spaţiu. Pe peluza din faţa casei zi de zi au poposit reporteri, mai ales la întoarcerea din misiune. „Să spunem că acesta nu este primul interviu pe care îl dau", a spus râzând fostul astronaut. Familia a avut o reacţie „combinată", după cum îşi aminteşte Rusty Schweickart. „Soţia mea a fost pe de o parte mândră, pe de alta puţin speriată. Eu fiind pilot, era obişnuită cu riscurile, dar tot a fost îngrijorată", a mai povestit americanul.

Plecarea în Spaţiu a urmat firesc sesiunii de antrenamente, stresului fizic şi psihic la care au fost supuşi cei trei membri ai misiunii Apollo 9 pentru a fi obişnuiţi cu ce va urma. „Diferenţele dintre zborul cu un avion şi cel în Spaţiu sunt multe. Cerul devine negru, nu albastru, orizontul e curbat, nu drept, înconjurul Pământului îl faci în 90 de minute, nu în 90 de zile, dar cea mai mare şi mai importantă diferenţă este imponderabilitatea. Noi luăm gravitatea ca pe ceva normal, fără să ne dăm seama cât de specială este", a mai spus acesta. Spaţiul a căpătat dimensiuni noi pe măsură ce echipajul se îndepărta de Pământ. Reperele familiare, precum oraşul, ţara, continentul, se îndepărtau tot mai mult. Până când tot ce mai vedeai era planeta. „Fiecare decolare era un eveniment mondial, doar 5-6 oameni mai zburaseră înaintea mea, iar eu decolam la foarte puţin timp după Iuri Gagarin. Ca orice lucru neobişnuit, după câteva zeci de ani, iată că acum lucrurile au devenit mai accesibile. Ştim mult mai multe despre spaţiu, despre ce se află acolo, iar condiţiile de acum sunt ale unui hotel de cinci stele în comparaţie cu capsulele de pe atunci", a mai explicat Rusty Schweickart.

La nici un an de la zborul său, echipajul lui Apollo 13 trece printr-o misiune plină de emoţii. Cum ar descrie Schweickart momentul acela într-un singur cuvânt? „Norocos", spune el acum amintindu-şi că echipamentele care le-au salvat viaţa celor trei astronauţi fuseseră testate chiar înainte de decolare. „Nu ne-am gândit niciodată că vor avea nevoie de ele", a mai spus americanul.

Ar fi zburat cu ruşii? „Nu atunci", vine răspunsul său. Explicaţia lui se regăseşte în modul de lucru al sovieticilor în comparaţie cu cel al americanilor. „Navetele ruseşti erau făcute de ingineri, iar piloţii doar le pilotau. La noi, inginerii şi piloţii lucrau împreună. Acum, lucrurile s‑au mai schimbat. Au început să lucreze şi ei împreună", a conchis fostul astronaut.

"Misiunea Apollo 13 a fost norocoasă. Nu ne-am gândit că echipamentele pe care abia le testasem  vor fi folosite aşa curând."
Rusty Schweickart
SUA

"Când ajungi să vezi planeta din exterior, îţi dai seama că toate, de la cartier la continent, sunt simple detalii."
Dumitru Prunariu
România

„Garsoniera" cosmică Soiuz-40

Dan Gîju

În urmă cu aproape trei decenii intra în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I" din Bucureşti, un exponat cu totul deosebit: „capsula navei spaţiale Soiuz 40" (foto), aşa cum figurează în evidenţe, până la acea dată proprietate a Academiei de Ştiinţe a URSS.

În formă de clopot, produs al Întreprinderii pentru cercetare şi producţie de nave cosmice „Energia", de lângă Moscova, capsula navei spaţiale Soiuz 40 - treimea ei recuperabilă, adică - este confecţionată din aliaj de aluminiu, gros de 3,5 mm, ranforsat la interior cu o structură de rezistenţă din titan, placat la exterior cu material termoizolant, ars neuniform.

Marea înghesuială

Baza mare  a capsulei constituie locul de unde s-a detaşat, în procesul de aterizare, scutul termic - fiind uşor bombată în exterior, de culoare roşu aprins. În partea opusă este „decupată" o uşă circulară, convexă, cu diametrul interior de 60 de centimetri, înconjurată de lăcaşuri pentru fixarea şi racordul la restul navei cosmice. Pe lateral, mai aproape de baza mică, există două hublouri cu diametrul de 23 cm, opuse unul faţă de celălalt, cu rolul de a permite vizibilitatea în exterior.

În acelaşi plan, la 90 de grade faţă de aceste hublouri, raportat la axul longitudinal al navei, se află alte două lăcaşuri alăturate, destinate paraşutelor de aterizare, cel destinat paraşutei de rezervă fiind închis, nefolosit, iar celălalt, deschis şi fără paraşută. Alături de unul dintre cele două hublouri, imediat deasupra, către „uşă", se află un alt lăcaş hemisferic deschis, cu diametrul de 38 cm, prin al cărui geam se pot observa dispozitivele de supraveghere şi comunicaţii.

Capsula este aşezată pe un trepied metalic, de formă triunghiulară, nichelat, fiind dotată şi cu o husă de protecţie de culoare kaki. Pe locul scutului termic se află inscripţia URSS-CCCP, precum şi câteva instrucţiuni de manevrare în limba rusă. Capsula singură are 1.500 kg greutate, circa 2 m înălţime, diametrul de 2,50 metri pe 1,50 metri, iar volumul interior este de 3,8 mc.  De altfel, astăzi, de la ora 16.00, cititorii „Adevărul" sunt aşteptaţi la întâlnirea cu astronauţii Leonid Popov şi Dumitru Prunariu alături de alţi trei colegi „de spaţiu", în incinta Muzeului Militar Naţional, chiar lângă capsula Soiuz-40. (Citeşte în revista „Historia", ediţia de luni 16 mai, un material inedit despre capsula Soiuz 40.)

Experimente cu aparatură românească

În cele 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute petrecute în spaţiu, în perioada 14-22 mai 1981, echipajul Soiuz-40 a realizat 22 de experimente ştiinţifice, printre care cele denumite „Capilar", „Biodoza", „Astro" sau „Nanobalanţa". „Biodoza", de exemplu, a fost legat de studiul câmpului magnetic al Pământului şi influenţa lui asupra organismelor vii. Majoritatea experimentelor efectuate au fost de concepţie românească, cu aparatură realizată în România. La 22 mai 1981 a avut loc revenirea din spaţiul cosmic. Capsula de coborâre a navei „Soiuz‑40" a aterizat la 225 de kilometri sud-est de oraşul Djezkazgan, din stepa Kazahstanului.