veniţi să decoreze strident, agresiv, obraznic, un peisaj ţinând de pestilenţa mahalalei care s-a lăţit insolentă de la un capăt la altul al unei ţări a deşertăciunii victorioase, – o galerie din ce în ce mai săracă, un loc de asemenea nemeritat ignorat şi mai ales de o administraţie fudulă în neştiinţa ei enciclopedică, loc izolat şi prin lipsa solidarităţii colegiale, şi ea victimă şi tributară principiului ,,să moară şi vecinul, nu numai capra lui”, un loc, repet, ce îi revine cu asupra de măsură, îl ocupă un fiu de ţăran din Viişoara Teleormanului.

Atât de săraci erau părinţii lui încât a fost dat de suflet fratelui tatălui său pentru şansa unei nădăjduite şcoli pe care o merita cu prisosinţă, cum spuneau dascălii lui de ţară.

– „Veneam în vacanţe cu foaie de drum soldăţească  de la secţia militară a medicinii din Bucureşti până în târgul Zimnicei şi de acolo pe jos, până la Viişoara, douăzeci de kilometri, fiindcă bani de autobuzul visat nu mai aveam”. Iată copilăria şi adolescenţa şi tinereţea acestui înfiat în familie, pentru ca  măcar unul din copii să ajungă cu carte.

Generalul cu patru stele, de azi, pe merite unanim recunoscute ştiinţific, chirurgul care a operat şi cu fratele lui Barnard, profesorul universitar doctor docent Vasile Cândea, semnatar al atâtor sute de pagini de cursuri de chirurgie cardiacă şi al atâtor studii  şi cărţi ale căror titluri împreunate fac singure o carte de cinzeci de pagini(!), întemeietor al clinicii  de cardiologie în universul spitalului şi medicinii militare, apoi Director al Institutului de boli cardiovasculare de la Fundeni, care a salvat mii de vieţi şi a făcut să bată din nou mii de inimi –   şi nu e nicio exagerare în aceste numere – şi-a făcut un ideal din a reda justficare şi sens şi autoritate unei Asociaţii, azi Academie, a oamenilor de ştiinţă din România, cu înaltul prestigiu de a doua Academie a unei ţări, aşa cum se petrec lucrurile în toată lumea civilizată. Şi ea, această Academie există azi şi e recunoscută, chiar dacă împotrivă i-au stat şi, poate, îi mai stau atâtea scepticisme, iar el, octogenarul care trăieşte  numai cu energia pe care i-o dă credinţa în cauza sa, în ctitoria sa,  altfel omul din el arătând celor din jurul său obrazul unei luminiţe care abia pâlpâie, convingându-ne că pentru această credinţă învinge, în fiecare clipă, toate ameninţările şi riscurile şi pedepsele bolii chirurgului care a ars la propriu în meseria lui, şi ce îl ţine viu şi orgolios este numai un firicel de viaţă şi voinţa visului  visat şi căruia i s-a dăruit.

M-a pus nu ştiu ce nesocotită curiozitate drăcească să-l întreb, odată, ce l-a emoţionat mai mult sau care a fost clipa cea mai grea, mai tulburătoare şi mai scump plătită dintr-o viaţă de chirurg al inimii. Nu mi-a spus nici un cuvânt despre sutele şi sutele de victorii care l-au făcut să vadă cum îşi reia bătăia vieţii o inimă omenească scoasă din piept  şi doftoricită şi pusă iar, la locul ei. Nu mi-a vorbit despre bucuria fără egal a secundei când o inimă îşi reia pulsaţia salvatoare.

 –  ,,Clipa când ieşi din sala de operaţie, după zece ore de zbateri, şi te trezeşti în faţă cu ochii familiei şi tu nu ai ce le spune. Şi taci!

Nu ţi se deslipesc buzele! Nu ai ce spune!

N-am scris despre acest om din galeria celor care mai sunt decât pentru  a trage atenţia că aceşti oameni mai sunt încă printre noi şi în mijlocul nostru şi n-avem timp de ei, nu mai avem! N-am scris nici pentru a reaminti la câte umilinţe l-au supus pe acest om atâţia dintre cei la uşa cărora a bătut şi n-a fost auzit şi la câte umilinţe s-a lăsat el umilit ca să vadă împlinit un vis.

Am scris pentru a omagia luminiţa care pâlpâie încă în ochii lui octogenari.