Acum câteva zile un miner de la Roşia Montană (mina Cătălina-Monulesti) pe nume Călin David (prezentat şi în Adevărul recent), unul din cei 33 de protestatari care au stat blocati voit în adâncuri timp de 5 zile şi 4 nopţi, a trimis un mesaj jurnalistului Moise Guran, jurnalist care a făcut valuri în presă şi online cu prilejul interviului-dezbatere luat premierului Ponta la televiziunea publică pe 16 Septembrie. 
  
 Mesajul este destul de articulat, punctând de ce proiectul Roşia Montană ar trebui susţinut şi pus în practică de către guvern. Articulare puţin aşteptată din partea unui miner, prin prisma imaginii prin care sunt văzuţi ei, în general, în ţara (după cum constată şi Vlad Epurescu în al sau articol). 
  
 O frază, din încheierea scrisorii, mi-a atras atenţia însă în mod special: 
  
Va aşteptăm să veniţi la Roşia Montană,  să veniţi cu noi în galeria Cătălina Monulesti, să înţelegeţi cum muncim şi trăim, să înţelegeţi de ce nu putem trăi fără un loc de muncă în minerit! 
  
 Acea frază a făcut să fiarbă oarecum sângele în mine, şi am să vă explic de ce. 
 
Vedeţi, eu înainte de a lucra în domeniul tehnologiei, web developmentului şi internetul am lucrat în mina de cărbune ca electrician. Zi de zi coboram la 300 metri adâncime (pe verticală) într-una din minele de cărbuni din Valea Jiului. Nu era o viaţă uşoară, pericolul pândind la orice pas...de la intrarea în mina cu colivia pe verticală (câteodată au avut loc accidente şi au murit oameni folosind mijlocul acesta de transport), mergând către locul de muncă (gropi, cale ferată, linii electrice, gaze de locomotivă - nu toate foloseau eletricitatea) şi muncă propriu-zisă (pericole nenumărate, de la potenţialele explozii de metan la accidente în care se pot pierde degete, picioare, potenţiale electrocutări, asfixieri cu monoxid de carbon, etc). Existau 1001 de pericole în care aveai şanse să ţi se întâmple ceva (am avut colegi electrocutaţi, unii mineri şi-au pierdut viaţa asfixiaţi, un văr de-ai meu şi-a pierdut un deget, eu însumi eram aproape să-mi pierd unul). 
      
Totuşi mergeam la muncă pentru că nu exista o alternativă pe vremea aceea. Aveam şi noi familii, cum au şi cei din Roşia Montană (eu aveam de întreţinut o mamă şi trei fraţi). 
  
Dar, a venit seria de ordonanţe guvernamentale în care guvernele din perioada aceea, cu sprijinul Băncii Mondiale, au acordate compensaţii băneşti minerilor care doreau să părăsească minele şi să înceapă o altfel de viaţă. Aceste ordonanţe s-au continuat ani de zile şi, ca rezultat, mai mult de trei sferturi din forţa de muncă care lucra în minele din Valea Jiului a plecat, slăbind dramatic şi sindicatul mineresc (condus în acea perioadă de Miron Cozma) şi reducându-i influenţa în viaţa economică şi politică a ţării. 
  
Din aproximativ 45.000 de mineri care lucrau în Valea Jiului în 1997 s-a ajuns în ziua de azi ca mai puţin de 11.000 să lucreze în acele mine (iar o bună parte din acele mine au fost închise). Într-o zonă mono-industrială ca Valea Jiului, a însemnat o lovitură pentru economia locală dar şi un instant surplus pe piaţa forţei de muncă, surplus într-o economie locală care nu oferea cine ştie ce alternative. 
 
Bineînţeles, guvernul, pe lângă banii acordaţi, a mai făcut un lucru la care e foarte bun şi pe care-l practică ori de câte ori are ocazia: promisiuni pe care nu le onorează. Promisiuni că vor fi create noi locuri de muncă în alte domenii, că va atrage investitori în Vale acordându-le facilităţi fiscale speciale. O bună parte din oameni au crezut dar mai nimic din toate astea nu s-a întâmplat. 
  
Un lucru curios s-a întâmplat totuşi, şi acum revin la titlul articolului meu.  
Aşteptând câţiva ani în van ca promisiunile guvernamentale să se materializeze şi văzând că asta nu se va întâmpla, o bună parte din acei mineri au trebuit să facă un lucru cu care poate nu erau obişnuiţi: să-şi ia soarta în propriile mâini. Să facă ceva ei înşişi, să se descurce, pentru ei şi pentru familiile lor. 
  
Ca urmare, unii au plecat să lucreze în străinătate, alţii au plecat la ţară să lucreze în agricultură, unii s-au pensionat, unii au învăţat meserii noi (eu sunt unul din aceia). Ceva au trebuit să facă acei mineri şi au făcut. Într-adevăr, unii încă mai primesc ajutor de la stat (dar cei mai mulţi sunt din cei disponibilizaţi mai recent). Dacă majoritatea minerilor nu ar fi făcut nimic, aţi fi auzit de mineri morţi de foame. Ceea ce nu s-a întâmplat. 
  
D-nule Călin David (dar mă adresez şi celorlalţi mineri de la Roşia Montană), nu există "nu putem trăi fără un loc de muncă în minerit"! 
 
Poate d-nul Moise Guran sau d-nul Ponta nu ştiu prea bine cum trăiesc minerii cu adevărat. De la Bucureşti se vede mai greu iar o vizită în subteran nu îi face dintr-o dată cunoscători.  
 
Dar eu ştiu, şi va spun că mentalitatea de "nu se poate" e o prejudecată de care ar trebui să scăpaţi şi să o înlocuiţi cu "se poate" (la care să adăugaţi "EU pot"). Iar acest "se poate" ar trebui, de asemenea, să-l insuflaţi şi familiilor voastre. 
  
Valea Jiului a avut zeci de mii de mineri, nu 1000 şi ceva cât sunt la Roşia Montană (şi pentru care o ţara întreagă şi viitorul ei trebuie amanetat ca ei să continue să facă acelaşi lucru pe care-l făceau de zeci de ani de zile - şi nici măcar cu vreun folos extrem de evident pentru ţară, pentru că avem guvernanţi "capabili"). 1000 de mineri pot să se recalifice, să facă altceva mai rapid decât 35.000 de mineri disponibilizaţi. 
 
Roşia Montană are acelaşi potenţial turistic cum îl are Valea Jiului (înconjurată de munţi, locuri istorice). Se poate trăi şi din turism, se pot învaţă lucruri noi (da, inclusiv ceea ce am învăţat eu), oamenii pot să se descurce şi altfel şi o pot face fără să aştepte ajutor de la guvern. 
 
Regiunea aceea a trăit dintotdeauna din minerit. Dar nu poate trăi pentru totdeauna din minerit. Şi, mai ales, nu poţi distruge o zonă pe termen lung pentru un câştig pe termen scurt (şi nici măcar ăla consistent - datorită abilităţilor de "negociatori" ale guvernanţilor noştri, aceleaşi "abilităţi" văzându-se şi la negocierea contractului cu Bechtel). 
  
Minerii disponibilizaţi din Valea Jiului şi-au schimbat viaţa în mare parte fără asistenţă guvernamentală. Au învăţat să-şi ia soartă în propriile mâini, sa se descurce. Minerii de la Roşia Montană de ce nu ar face-o?
 
Veţi lucra în continuare în minerit, 10-15 ani la această exploatare de aur. Ce veţi face după acei 10-15 ani? Tot va trebui să va luaţi soarta în mâini pentru că nu toţi vă veţi pensiona atunci. E mai bine să începeţi de pe acum, decât să aşteptaţi şi "lasă că vedem noi atunci cum va fi".  Nu va fi mare diferenţă faţă de acum, vă spun eu. Doar una singură: lacul cu cianuri şi vreo 2-3 munţi distruşi (se distrug atâtea in ţară, ce mai contează câţiva munţi, nu?). 
 
 
UPDATE
Eu nu am plecat de la mină şi apoi imediat în Statele Unite. Am mai locuit şi lucrat câţiva ani în România după ce am părăsit mina şi am făcut-o în noul domeniu pe care l-am învăţat: computere şi Internet. Imigrarea mea a venit ca urmare a unui noroc. La vremea aceea deja o duceam destul de bine practicând noua meserie.