În acest an am avut aproape 60 de lucrări. Una mai bună decât alta. Lucrări care m-au dus în lumea celor ce aparţin minorităţilor etnice, sexuale şi religioase, tinerilor şi copiilor cu dizabilităţi, dar şi a veganilor sau a celor ce vin la noi în ţară cu speranţa unei vieţi mai bune. Am citit lucrări care m-au făcut să înţeleg mai bine atât resorturile care ne conduc spre discriminare cât şi sentimentele pe care cei ce sunt „diferiţi” le experimentează în momentul în care noi, „ceilalţi”, le reamintim cât de anormali suntem pentru societatea noastră „perfectă”. Au făcut interviuri, au analizat, au cercetat şi au scris cu mintea şi cu sufletul.

Pe acest blog postez un pasaj mai scurt din lucrarea doamnei Mateescu Andreea Irina, studentă în anul III Sociologie, care m-a ajutat sa înţeleg de ce trebuie să fiu foarte optimist, şi să cred, în viitorul României. Pe blogul meu personal (sokeres.ro) voi posta o varianta mai lungă.

Mulţumesc, Andreea, pentru ca mi-ai reamintit că pentru a evolua, trebuie să încercăm să fim, măcar pentru câteva momente, celălalt!

„(…..)  6 şi 7 Octombrie 2018. Referendumul pentru redefinirea căsătoriei. Trei milioane de semnături pentru a declara cât mai clar că eu nu am şi nu voi avea niciodată aceleaşi drepturi precum ceilalţi. Probabil trei milioane de postări pe reţelele de socializare, de ştiri, de reportaje despre cum modul meu de viaţă e greşit, e toxic, e anormal. Acela a fost momentul, atunci am răbufnit în plâns în interiorul meu, să trăieşti într-o ţară în care numeroase resurse şi numeroşi indivizi se mobilizează pentru a încerca să-ţi demonstreze toate aceste, nu este un sentiment plăcut. Fiecare discuţie care se derula în jurul meu ajunge cumva în acest punct, în încercarea de a determina dacă este corect sau nu ceea ce fac eu, dacă este moral, dacă este normal, dacă am dreptul ca tipul de căsătorie, tipul de relaţie pe care îl pot forma să fie recunoscut legal sau nu. Tot ce puteam gândi în acele clipe este că toate aceste discuţii în sine, indiferent de care parte erau situate, erau greşite din principiu. Mai presus de toate sunt om. Orientarea mea sexuală nu mă defineşte. Drepturile mele nu ar trebui discutate, dezbătute, votate.

Acele două zile au fost un chin. Verificam continuu situaţia voturilor, situaţia prezenţei la vot. Era un act de masochism necesar. Simţeam nevoia să văd modul în care societatea românească reacţionează la un astfel de abuz la adresa drepturilor omului. Era un act greşit din principiu organizarea acestuia, deoarece în sine nu dispuneam de acest drept la acel moment. Scopul lui era acela de a se asigura că nu voi dispune nici în viitor. Moment după moment, eram totuşi fericită să văd că acest referendum eşuează, că pentru fiecare dintre acele trei milioane de persoane pentru care eu sunt diferită, inferioară, nedemnă de un drept al omului, există cel puţin de două ori mai multe persoane care nu mă situează mai prejos.

Acel moment m-a făcut să realizez că societatea se schimbă, societatea românească chiar se schimbă, iar direcţia în care o ia este una bună. Nu a acoperit însă toate momentele în care persoanele din jurul meu m-au făcut să mă simt mai prejos, în care sistemul educaţional, media, nu au susţinut progresul către conştientizarea faptului că există mai multe orientări sexuale. Nu a şters cu buretele fiecare poveste pe care am auzit-o despre cum ar trebui să fie o femeie şi pe cine ar trebui aceasta să placă, nici momentele în care mi-am auzit rudele, prietenii, cunoştinţele, profesorii, vorbind despre cum homosexualitatea este o greşeală, precum nici continua vină pe care acest întreg sistem social te face să o resimţi pentru ceea ce eşti, pentru un simplu lucru diferit. Însă a fost un moment bun, pentru că indiferent dacă eşuarea referendumului nu schimba nimic, a schimbat de fapt multe. Foarte mulţi oameni au început să realizeze răul pe care un astfel de sistem în care indivizii sunt clasificaţi în funcţie de anumite statusuri ce nu pot fi schimbate îl poate provoca.

A fi o femeie homosexuală în România înseamnă a fi invizibilă. Exişti doar prin prisma aceea ce nu eşti. Fiecare instituţie socială cu care m-am întâlnit mi-a demonstrat acelaşi lucru. Şcoala, liceul, mass-media, poveştile, jucăriile, tot. Într-o societate patriarhală încă, precum România este, existenţa unei femei homosexuale nu poate fi înţeleasă tocmai prin prisma incapacităţii ei de a contribui la perpetuare sistemului. Astfel sunt doar o serie de stereotipuri, nimic mai mult. Sunt o femeie care probabil a fost abuzată, o femeie care urăşte bărbaţii, o perversă din punct de vedere sexual pentru că nu respect ordinea naturală, o păcătoasă pentru că nu respect cuvântul domnului, sunt bolnavă pentru că doar oamenii bolnavi pot fi homosexuali. Sunt orice înafara de mine. De altfel trăiesc în funcţie de termeni şi condiţii,  nu am dreptul să îmi sărut partenera pentru că este respingător, poate doar dacă fac asta în faţa unui bărbat, atunci ar putea fi dezirabil, nu am dreptul să mă căsătoresc pentru că o astfel de legătură poate fi doar între un bărbat şi o femeie, precum nu am dreptul nici să adopt vreodată un copil împreună cu partenera mea pentru că l-aş distruge, i-aş contamina mintea cu toate aceste lucruri rele din care este formată a mea. Nu am dreptul să fiu eu pentru că nu sunt la fel. Sunt suma experienţelor mele, a oamenilor pe care i-am cunoscut, a tot ceea ce am făcut, însă sunt invizibilă pentru că sunt redusă, minimizată la un singur element. Sunt homosexuală. Ştiu sigur că schimbarea a început, eşecul referendumului a fost un punct de pornire către o societate, poate cândva, egală. Şi sper ca într-o zi, să fiu eu, mai mult decât să fiu suma stereotipurilor despre mine.

Sunt femeie şi sunt heterosexuală. Nu aş putea vreodată să susţin că înţeleg complet ceea ce ar putea simţi o altă eu – homosexuală. Pot doar încerca. Ştiu doar că încerc să rezonez, să ascult, să înţeleg şi să-i susţin pe toţi oamenii indiferent de orientarea sexuală, genul, etnia sau rasa pe care o au. România este o ţară încă puternic divizată în funcţie de aceste criterii, iar singura modalitate prin care o putem schimba, singurul mod prin care putem evolua, este să încercăm să fim, măcar pentru câteva pagini, celălalt.”