Domnul Vucea

Domnul Vucea, dascălul din povestirea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, punea preţ pe lectură, pentru că învăţătura începea odinioară cu cititul şi cu scrisul. În prezent, clasa politică se dezinteresează de cultura cărţii.

Mai ţineţi minte cu ce începe domnul Vucea, neuitatul dascăl din povestirea lui Delavrancea, examinarea noului sosit în clasa a treia? Îl pune să citească.

N-are importanţă că, zăpăcit de emoţie, elevul citeşte altă lecţie decât îi ceruse dascălul. Domnul Vucea e mulţumit. Băiatul a citit bine. Şi, dacă n-ar fi fost adunarea boilor cu măgarii, unde şi elevii de azi dau greş, elevul n-ar fi fost retrimis în clasa a doua.

Cartea de căpătâi a domnului Vucea este Lectura. A fost şi a rămas, alături de Abecedar, cartea de căpătâi până în generaţiile de acum câteva decenii, una pentru primară, alta pentru gimnaziu. Ceea ce înseamnă că învăţătura începea cu cititul şi cu scrisul.

Virgulele din Parlament

Mi-e greu să spun cu ce începe astăzi. Dar, judecând după cum se scrie şi se citeşte, e limpede că metoda domnului Vucea nu mai are căutare. Eu sunt un dascăl de modă veche care crede că scrisul şi cititul sunt operaţiile didactice de bază în orice şcoală care se respectă.

Ce mare lucru să scrii şi să citeşti?, vor zice unii. La ce ne foloseşte în viaţă să scriem şi să citim?, vor zice alţii. Răspunsul meu e tot o întrebare: faptul că nu mai ştim să scriem şi să citim să nu aibă nicio legătură cu confuzia generală din societatea de tranziţie în care trăim? Eu sunt convins că această legătură există, chiar dacă nu vrem s-o vedem. Clasa politică actuală se dezinteresează de cultura cărţii. Şi nu de azi, de ieri.

Când eram în Senatul României, în deceniul al zecelea al secolului trecut, am declarat la un moment dat că refuz să votez un proiect de lege în textul căruia erau virgule între subiect şi predicat.

Vicepreşedintele care conducea şedinţa, Radu Vasile, Dumnezeu să nu-i ceară socoteală, a recomandat cu multă amabilitate plenului: „Hai să-i facem pe plac profesorului şi să scoatem virgulele cu pricina!“. Profesorului, nu senatorului!  Dar să trecem. Am replicat acru: „Nu e vorba de plăcerea mea, ci de regula ortografică“. „Bine, bine, dacă gramatica o cere“, a revenit Radu Vasile. „Nu gramatica, ci ortografia, m-am simţit obligat să precizez, care e o convenţie, adică, o lege.“

Virgulele cu pricina au fost eliminate, deşi legea n-o votase parlamentul, dar confuzia între gramatică şi ortografie a rămas, ca şi respectarea când dă Dumnezeu a regulilor în materie de scris.

Alfabetul lecturii

Cât despre citit, ce să mai vorbim? Cu mai bine de un deceniu în urmă, când s-a introdus şi la noi masteratul, i-am întrebat pe studenţii mei din prima serie ce ar vrea să facem. Luaţi pe nepregătite, n-aveam idee, nici eu, nici ei, cu ce ar trebui să începem.

Le-am propus să discutăm despre lectură. Nimeni nu-i învăţase în liceu şi în facultate (de Litere!) cum se citeşte un text sau o carte de literatură. Le-am spus să ia o foaie şi să scrie: punctul unu – ce facem? „Căutăm simbolurile din poezie“, mi-a răspuns un student mai curajos. (Am uitat să spun că textul, ales la întâmplare, era o poezie de Eminescu). „Nicidecum, am spus eu, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să citim textul.“ „Dar l-am citit.“ „Nu e destul, îl recitim.“ Apoi? „Citim textul.“ „De câte ori?“ „Până când veţi putea să-mi spuneţi ce vedeţi în el cu ochiul liber.“ Şi aşa mai departe.

Am constatat cu acel prilej că în doisprezece ani de şcoală generală şi patru de facultate de filologie, câţi erau pe atunci, nimeni nu-i învăţase alfabetul lecturii.

Mă număr printre cei care cred că lectura ne formează într-o măsură mai mare decât orice altă disciplină. Viaţa noastră intelectuală se naşte la lumina opaiţului sau a becului electric. Suportul, electronic sau de hârtie, e secundar. Domnul Vucea avea dreptate: lectura înainte de toate.

Dascălii de sport pregătesc campionii de mâine,  scoţându-i pe elevi pe teren, cei de geografie, plimbându-i prin ţară, cei de naturale, arătându-le copacii din parcuri, în loc să-i bată la cap cu planşe.

Dascălii de limbă şi literatură, citindu-le şi punându-i să citească. Ce poate fi mai simplu?