Dincolo de fotbal...oameni şi cărţi

Sfidându-mi meseria şi apucăturile din copilărie, cu prilejul acestor sărbători, pur şi simplu am ignorat fotbalul. Efectiv m-au lăsat rece escapadele lui Mutu care nu cred că o va sfârşi cu bine în orgolioasa Corsica.

Nu mi-a păsat nici de aburelile ieftine servite pe tavă presei avide de orice, de către patronul Stelei, vizavi de nişte transferuri care nu se vor efectua niciodată. Ufff...sunt prea târşâit prin minciunile înghiţite zilnic de bietul nostru public obişnuit să “pună botul” la tot ce i se oferă pe “sticlă”. Tot ce am descris mai sus sunt evenimente povestite de prieteni care încă mai cred în Moş Crăciun.

Cu doar câteva ore înainte de scrierea acestor rânduri, am făcut o plimbare duminicală împreună cu familia într-un semi-mall din cartierul în care locuiesc. Nu mă judecaţi şi nici nu aruncaţi cu piatra. Plimbarea noatră nu a avut nimic în comun cu stilul devenit clasic “piţipoancă-cocalar” (vă rog, acceptaţi cacofonia voită!). Împingând în forţă un cărucior, nevastă-mea a început cercetarea printre rafturi în căutarea a cereale, fructe, pâine, legume, etc. Ancorat cu fiică-mea de braţ, după clasica vizită la pet-shop, am poposit în unicul leagăn de cultură din acel furnicar uman. Pentru a nu părea o publicitate mascată nu-i dau numele însă dezvălui că este vorba de o librărie unde, cumperi sau nu cumperi, poţi răsfoi liniştit o carte în faţa unei cafele ascultând în surdină un jazz clasic, sau ceva desprins din liniştitorul chill-out.

Animat de franţuzescul “cafard”, amalgam de indispoziţie cu anxietate, gândeam deja această pagină de blog, în care vroiam să creionez incultura românilor obsedaţi de palavre onomatopeice prin cafenele duhnind a tutun şi a prost gust, în detrimentul răsfoirii unei cărţi. Am petrecut mai bine de o oră printre rafturi. Cu un ochi la fiica mea cufundată în lectura unui manual dedicat raselor de câini, îmi detaşam celălalt iris raionului lui Paolo Coelho. Sigur, mulţi vor spune “ia uite şi la ăsta, e în trend, se dă mare cu Coelho!” Nimic mai fals. Pur şi simplu îmi asum riscul să îmi placă domnul Coelho.

Înghesuit printre rafturi ar fi trebuit să mă simt deranjat de adoptatul “pardon”!, auzit la nesfârşit. Paradoxal, m-am simţit fericit, deşi fericirea e atât de relativă. Am uitat de cocalari şi piţipoance, vietăţi care mă fac să detest idea de mall. Cu ochi scânteind de bucurie, personaje de toate vârstele strângeau la piept volume ce păreau nişte copii adoptaţi.

Dincolo de fotbal, iată că există oameni şi cărţi!