Nu am făcut asta din laşitate, ci dintr-o responsabilitate care, cred eu, trebuie să marcheze acţunile publice ale unei persoane angajate profesional într-un domeniu de activitate precum cel în care lucrez în prezent. Dar nu mai pot să tac! Cred că, în situaţii de derapaj extrem, care se petrec într-o succesiune atât de uluitoare încât ajung să pară ceva firesc, o responsabilitate mai mare pe care trebuie să mi-o asum este responsabilitatea civică. De aceea, voi începe să scriu.

V-o spun din capul locului, nu intenţionez să fiu critic la adresa cuiva anume, fie persoană, organism sau instituţie, ceea ce voi scrie aici se va referi la un fenomen care a cuprins presa şi care i-a cuprins pe jurnaliştii. Chiar dacă voi aduce în discuţie situaţii punctuale, nu voi intenţiona să acuz, să dau verdicte şi, în niciun caz, nu voi face politică. Îmi voi exprima un punct de vedere strict personal. Ca jurnalist de peste 15 ani, mă consider deopotrivă responsabil pentru situaţia degradantă a condiţiei jurnalistului de astăzi şi, parţial, chiar vinovat. 

Ar fi uşor să arunc întreaga vinovăţie pe mogulii presei româneşti sau pe politicienii cu interese din spatele trusturilor de presă. Dar mă întreb ce am făcut eu să împiedic situaţia din mass-media de astăzi şi dacă am făcut suficient. În anii de tragică amintire pentru istoria presei româneşti de la finalul Guvernării Adrian Năstase, 2003 - 2004, mi-am dat demisia de mai multe ori nemulţumit de presiunea politică pusă pe mine şi pe colegii mei, am manifestat şi în stradă în semn de protest faţă de modul cum puterea politică încerca şi reuşise aproape în totalitate să reducă la tăcere instituţiile mass-media. Jurnaliştii care au trăit acele vremuri n-au cum să nu-şi aducă aminte de condiţia în care ajunsese jurnalistul. Aveam colegi ziarişti bătuţi în stradă (cazul Ino Ardelean de la Timişoara este, poate, cel mai răsunător, caz rămas, încă, fără o soluţie), aveam colegi şantajaţi cu filmuleţe video din tinereţe care erau difuzate fără menajamente la televizor, ca ultimă formă de şantaj, aveam nenumăraţi colegi ziarişti care primeau ameninţări cu moartea şi se temeau să meargă singuri pe stradă noaptea. Par vremuri din preistoria presei, dar le-am trăit, şi le-am trăit acum 9 - 10 ani. O perioadă prea lungă de timp, se pare, pentru scurta memorie colectivă. Au fost momente pe care, până nu demult, le credeam de pionierat al presei. Credeam că de acolo nu poate exista decât un drum înainte, o evoluţie şi o profesionalizare mai alertă sau mai înceată, dar o evoluţie a profesiei noastre de jurnalist. Situaţia pe care o trăim astăzi, însă, are să mă contrazică, profesionalizarea presei nu este un fenomen evolutiv în sensul ireversibil. Nu voi analiza cauze acum, poate o voi face cu altă ocazie, dar avansul tehnologic şi fluctuaţia de oameni ai profesiei care intră şi ies din presă sunt, probabil, două cauze majore care au dus la o deprofesionalizare a demersului jurnalistic.

Sub lumina sau umbra acestor convingeri deschid seria mea de texte în secţiunea de bloguri a website-ului Adevărul.ro. O fac mulţumindu-le colegilor din redacţia „Adevărul” pentru oportunitatea de a reveni în paginile unei publicaţii în care am mai scris de-a lungul timpului.

 

Notă: Menţionez şi acum, aşa cum intenţionez să o fac de fiecare dată, că acest text reprezintă strict opinia mea personală şi nu reprezintă nici poziţia preşedintelui României, şi nici a Administraţiei Prezidenţiale.