Parcă niciun pom fructifer nu se mai potriveşte unei grădini de orăşean cu ambiţii de ţăran intelectual decât cireşul. 

Iar, de câţiva ani, să fim cinstiţi, cireşele au devenit un fel de fruct al pasiunii, caviar al pieţelor, lingou roşu de pulpă dulce şi preţioasă, bun de prezentat la jurnalele de ştiri.

Am mai încercat de câteva ori, am luat pomi de la pepinierele acestea de fiţe din jurul Bucureştiului, au fost frumoşi, dar în vară au început să le cadă frunzele, iar în toamnă am descoperit că, gata, atât a fost. 

Poate nu e bun pământul, sigur apa nu e bună, prea mult fier, prea mult calcar, dar de ce, dincolo de gard, pomii par a fi găsit limanul fericirii, iar la mine îşi leapădă frunzele la prima provocare mai serioasă, un îngheţ, o secetă mai insistentă, uneori chiar aşa, din senin, ca un gest de frondă personală împotriva mea?

Ceilalţi pomi şi arbori merg, cresc bine, mai am un platan, şase mesteceni pe care i-a cam înroşit apa de la aspersor, un ulm, un arţar. O mică pădure. Şi trandafiri, muuuulţi, de toate culorile şi valorile, inclusiv unii pe care cineva din casă îi porecleşte ”măceşi”. Şi ce dacă, sunt măceşii mei, măceşul este floarea naţională a României. Nu ştiaţi, nu? Bine, mai e şi floarea de colţ, mai e bujorul. Dar şi el, măceşul, Rosa Canina, e acolo, pe podium.

De ce nu pot avea şi eu pomi, adică, de fapt, ce îi lipseşte unui cireş să se simtă bine în grădina mea?
Pentru că, uite, încet-încet, am convins un măr, un păr, un cais, un prun (acesta a venit cu fratele lui urât, cu o coroană încurcată, drept pentru care l-am exilat dincolo de gard) că se poate trăi şi în gradina mea. Au făcut anul acesta câte patru – cinci flori, au avut chiar unu-două fructe. Le-am pozat de dimineaţa până seara, iar săptămânal au fost pe Facebook. Vedete adevărate.

Doar cireşul nu a rezistat. Nici cel frumos de acum trei ani, nici cel proletar de acum doi, când am încercat să urmez sfatul unor prieteni şi să încerc să conving să se aclimatizeze un cireş cu rădăcina în săculeţ, aşa cum sunt de vânzare la unele magazine mai mari. 

Nici cel fiţos luat anul trecut pentru coroana lui pitică, dar deja formată, şi mugurii umflaţi până la explozie. Au explodat, au făcut flori minunate, dar pomul s-a stins şi el.

Cireşul plantat acum, la sfârşitul lui noiembrie, e, de fapt, un băţ cu muguri. Şi rădăcini, desigur. 

Acum câţiva ani, am făcut o comandă de câţiva pomi obişnuiţi, cu două – trei crenguţe. În pachet mi-a sosit şi un beţigaş firav, denumit ”măr cadou”, din partea pepinierei. Cadoul nu se refuză, dar unde să-l mai plantezi într-o grădină care fusese deja calculată la milimetru?  Am strâns un pic intervalele şi i-am făcut şi lui loc. 

În primăvara următoare avea deja un lăstăriş ambiţios, iar peste un an a trebuit să-i scurtez o parte din ramuri că prea o luaseră din loc. A fost ca un fel de câine de pripas care, dacă a găsit un loc unde să se aşeze, se înfige cu toate ghearele în acel cămin. 

Băţul meu cu muguri ar trebui să se comporte la fel. Nu l-am răsfăţat ca pe alţii, nu i-am dat cel mai bun loc, nu a mai fost posibil. Dacă vrea să rămână, trebuie să muncească pentru asta. 
Şi să nu uite când a fost plantat.