Lista roşie a celor care au semnat această lege ne dă astăzi fiori: preşedintele Senatului, Alexandru Bârlădeanu, preşedintele Camerei Deputaţilor, Dan Marţian şi preşedintele României, Ion Iliescu.

Acesta a fost marele pariu al puterii „emanate” dupa Revolutie, marea miză a „democraţiei originale” şi marea spaimă de regele Mihai: acoperirea dublei imposturi în care se aflau. Să ne reamintim că România a fost republică doar în timpul comunismului, mai întâi Republică populară şi apoi Republică socialistă. Revoluţia care a dărâmat comunismul trebuia să îi darâme şi regimul impus de către acesta poporului român, mai ales că Regele alungat de către comunisti era încă în viaţă. A fost spaima teribilă a impostorilor autoinstalaţi în fruntea bucatelor, tocmai aparent legitimaţi în urma unor alegeri câştigate şi cu ajutorul demonizării partidelor istorice şi a Case regale, că poporul işi va întoarce faţa spre conducătorul său legitim.

O altă propunere respinsă în acel moment a fost aceea de 22 Decembrie, de asemenea stânjenitoare pentru cei care nu aveau nic un interes să se afle adevărul despre acele evenimente. De altfel, nu suntem mai departe nici acum de acea stare de ignoranţă, tocmai ce dosarul morţilor şi răniţilor de la Revoluţie a fost închis de către Parchet.

Dintr-o anumită perspectivă, un simbolism deosebit l-ar fi avut păstrarea, măcar pentru un an, a datei de 23 August, dar în adevărata sa semnificaţie. Ar fi fost un început de curăţare şi demistificare a istoriei comuniste, proces anevoios şi departe şi astăzi de a fi terminat.

Reîntoarcerea la 10 Mai ca Zi Naţională, pentru care pledează articolul de faţă, ar reface golul istoric lăsat de către comunism şi ne-ar reaşeza, măcar simbolic, în cadrul tradiţiei întrerupte de către aceştia. 

Un alt considerent de luat în seamă este faptul că 1 Decembrie este o sărbatoare a unui moment important, dar parţial, unirea Transilvaniei cu Regatul României, la 1918. Dar întregirea României are şi alte momente care o compun: 28 Noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România, 14 noiembrie 1878, Unirea Dobrogei cu România, 24 ianuarie 1859, unirea Principatelor Române.

Ziua de 10 Mai, prin cele trei semnificaţii ale sale, 1866, Carol I devine principele României, 1877, România devine independentă şi 1881, România devine Regat, se referă la totalitatea naţiunii române, sunt etape ale formării statului românesc. Proiectul început la 10 Mai 1866 se bazează pe Mica Unire de la 1859 şi este defintivat prin unirile succesive care i-au urmat, în 1878 si 1918. Ar fi deci mai potrivit în logica apariţiei statului român modern să alegem ca dată a sărbătoririi 10 Mai.

Ar fi şi două considerente practice împotriva datei de 1 Decembrie: este o zi de iarnă şi este o zi aflată în Postul Crăciunului. Poate părea lipsit de romantism istoric, dar este mult mai simplu să te bucuri de petrecerea zilei naţionale într-o perioadă caldă, în care poţi celebra în stradă fără constrângerea frigului, de multe ori patrunzător, al începutului de decembrie. Apoi plasarea în post face întotdeauna dificilă sărbatorirea, într-o ţară în care felurile tradiţionale de mâncare sunt pe bază de carne. Aşa se face că, după parada oficială, la care sunt prezenţi şi înalţi ierarhi ortodocşi, pare a exista o dezlegare de facto la fasole cu cârnaţi, sarmale şi alte delicatese populare, care numai de post nu sunt. De asemenea, legarea, din ce în ce mai accentuata, a zilei de 1 Decembrie cu cea, imediat precedenta in calendar, de 30 noiembrie, Ziua Sfantului Andrei, mai nou zi liberă şi parte a unei mini-vacanţe ortodoxo-naţionaliste nu face decât să caricaturizeze cele două sarbatori distincte în semnificaţiile lor.  

Ajungem astfel la adevărata importanţă a Zilei Naţionale, oricare ar fi ea în calendar, dincolo de festivisme, discursuri bombastice şi cazane de fasole cu cârnaţi. Pe care ar trebui să o avem în suflet în fiecare zi ca cetăţeni români, indiferent de etnia noastră şi indiferent unde locuim în lumea largă. Trebuie să fie ziua în care să ne gândim cum ne raportăm la ţara noastră. Ziua în care să nu o mai zeflemim, în care să nu îi mai spunem Românica. În care să nu mai credem că la noi e ca la nimeni. Ziua în care să ne întrebăm ce am facut pentru ea şi să găsim un răspuns pertinent la această întrebare.

Dacă ne putem, în mod sincer, răspunde că în anul care a trecut i-am vorbit corect limba, i-am păstrat cu drag tradiţiile, i-am recitit literatura, i-am dat o mâna de ajutor, am vorbit-o de bine, atunci suntem îndreptăţiţi să îi urăm:

La Mulţi Ani, România, ţara mea dragă, oriunde te-ai afla!