Daruri de Crăciun

Sărbătorile de iarnă, cum erau numite pe vremea comunismului, au trecut, aşa că putem face un bilanţ. Nu mă gândesc neapărat la ce au mâncat românii (n-ar fi mai corect să spunem concetăţenii noştri?) sau unde şi-au petrecut ultima săptămână a anului 2014.

Înainte de a vă spune la ce mă gândesc, mă opresc o clipă la o problemă de vocabular. Nu cred că e cazul să explic de ce este de preferat sintagma de mai sus – concetăţenii noştri – celeilalte – românii – pe care o folosesc politicienii. Să mergem mai departe. O televiziune a pus în circulaţie verbul a shareui cu sensul de a împărţi unii cu alţii. Sau, poate, mai bine, cu sensul de a ne face daruri. Frumoasa expresie românească a lăsat locul unui anglicism (to share), care sună prost, mai ales transformat după regulile noastre de pronunţie, deşi nu şi de scriere, fiind, de altfel, perfect inutil. O idioţenie lingvistică! Limba nu se îmbogăţeşte la iniţiativa unui agent de publicitate sclifosit şi incult, ci, cel mult, se urâţeşte. Sper din toată inima ca, odată trecute Sărbătorile, anglicismul cu pricina să fie dat uitării. Şi acum să vă spun la ce m-am gândit.

Sondaje paralele

A fost dat publicităţii, la un moment dat, între Crăciun şi Anul Nou, un sondaj de opinie referitor la cadourile considerate potrivite şi, implicit, nepotrivite a fi făcute de Sărbători. Am avut ocazia de a citi pe ecranul televizorului de mai multe ori sondajul, dar n-am înţeles mare lucru. Respondenţii spuneau, evident, ce le trecea prin cap în clipa respectivă, fără să dea atenţie sensului întrebării, care, în fond, nici nu avea unul.

Un cadou e ceva strict personalizat, chiar dacă atârnă de posibilităţile materiale ale fiecăruia şi de oferta pieţei. Un cadou poate fi potrivit pentru mine şi nepotrivit pentru altul. Iată însă câteva concluzii ale sondajului. Majoritatea celor care au răspuns ar fi fost de părere că produsele alimentare sunt cele mai nepotrivite cadouri de Crăciun.

Asta, în timp ce pe ecran curgeau imagini cu oameni de toată mâna care stăteau la coadă pentru sarmalele şi ţuica fiartă puse la dispoziţie de primării. O fi fost întrebat şi vreunul din zecile de mii de concetăţeni ai noştri aflaţi în această situaţie dacă găseşte că produsele alimentare sunt un cadou nepotrivit? Ce să mai spunem despre faptul că marile magazine vindeau îndeosebi produse alimentare şi... şampanie (de la 10 la 300 de lei sticla!). Să fi fost acestea doar pentru consumul propriu? Un al doilea articol nepotrivit ar fi cosmeticele, săpunurile şi celelalte. De necrezut! Ca şi, ţineţi-vă bine!, banii.

Nu prea îmi vine să cred că societatea românească, şi încă în întregul ei, nu doar s-a îmbogăţit, dar s-a rafinat într-o asemenea măsură, încât să găsească nepotrivit cadoul în bani. Să fi căzut în desuetudine nunţile cu dar în bani? Sondajul pare să meargă paralel cu o realitate pe care o trăim şi o vedem la televizor, zi cu zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă.

Valoare şi kitsch

M-am enervat atât de tare, încât am uitat de cadourile considerate potrivite. Ceea ce mi-a atras mie atenţia a fost caracterul pronunţat comercial al Sărbătorilor, cu alte cuvinte, reclama la produse, nu în ultimul rând cadouri, atât de amestecate şi de diferite ca valoare în sine, încât nici o ierarhie veritabilă nu se putea face. Un oarecare accent s-a pus pe produse (şi alimentare) tradiţionale. Româneşti, cum ar veni! Meşterii, câţi mai sunt, şi-au văzut onorată munca. Jucăriile pentru copii au părut a da mai puţină importanţă jocurilor electronice, cum ne aşteptam, poate din cauza preţului, revenindu-se la cadourile simple de altădată, la bomboane, la ciocolată (tot produse  alimentare!), la globurile de pom, la DVD-uri, la cărţi (multe, frumos copertate şi ilustrate). N-au lipsit icoanele şi alte obiecte religioase.

Icoane şi bani

Şi, dacă tot a venit vorba, biserica şi-a făcut binişor partea, lucru până la un punct firesc. Mă refer la partea comercială. Fiindcă, dacă o avem în vedere pe aceea religioasă, ar fi de remarcat câteva lucruri. Cel mai şocant „sondaj“ spontan din preajma Crăciunului a fost acela de pe un post de televiziune printre locuitorii unui sat din sudul Capitalei. Câţiva bărbaţi în vârstă şi o femeie, de asemenea în vârstă, au fost întrebaţi ce semnificaţie are Crăciunul. Nici unul n-a fost capabil să răspundă. Niciunul! Unul l-a legat de aniversarea Revoluţiei. Femeia l-a confundat cu Paştele, de fapt, cu Învierea. De Naşterea Domnului nu păreau să fi auzit. A mai venit în schimb vorba de Botez.

Iisus Christos, numit de reporter ca o mână de ajutor, suna destul de vag ca referinţă în urechile ţăranilor chestionaţi. Gândiţi-vă că era vorba de oameni care merg la biserică, din aceia care alcătuiesc baza celor 66 de procente de încredere acordate de concetăţenii noştri bisericii. (Depăşită în sondaje doar de armată şi de pompieri.) E limpede că nu toţi preoţii îşi fac treaba. Primul lucru pe care trebuie să-l spună limpede, la fiecare Sărbătoare religioasă, este semnificaţia ei.

Citatele din Textele Sfinte sau rugăciunile trebuie să se refere la lucruri cunoscute oamenilor spre a avea efect. Şi, cum se vede, niciodată nu e de prisos  a le face cunoscute. „Didahiile“ lui Ivireanu din secolul al XVIII-lea reprezintă un model în această privinţă: predicatorul dădea întâi informaţia şi o ilustra pe urmă cu scene din Biblie. Şi să nu uităm că naşterea culturii noastre naţionale e legată de slujba în limba română şi de traducerea unora din Textele Sfinte de către diaconul Coresi în secolul XVI şi a Bibliei două secole mai apoi. Preotul care a venit cu icoana într-o casă în care mă aflam în Ajun de Crăciun, a bălmăjit câteva fraze aproape ininteligibile, învăţate de multă vreme pe de rost, ne-a adus la cunoştinţă milostenia Domnului, şi-a luat banii (cadou nepotrivit?) şi dus a fost în apartamentul vecin.

Trist, dar adevărat!