Luna trecută, tata a fost operat cu prostată. Deşi trăieşte la Ghindari, judeţul Mureş, operaţia i-a fost făcută la Odorhei. Doctorul a observat o tumoare şi l-a trimis la Cluj.

Tata a mers la Cluj cu maşina. Cînd o asistentă a văzut biletul de trimitere, s-a răţioit la el: „De ce nu mergeţi unde trebuie?!” Adică la Tg. Mureş. Tata s-a întors la Ghindari — tumorile n-au flotant.
 
Săptămîna asta, tata a venit la Tg Mureş, şi împreună ne-am dus la oncologie. O sală de aşteptare mică şi arhiplină. A fost chemat la ora zece, dar la 12 stătea încă acolo. Pe la ora unu, doctoriţa a venit afară ca o amazoană şi a strigat că o să cheme poliţia să-i aresteze pe cei care aşteaptă şi discută. Dacă ai tumoare, taci şi mori cumsecade.
 
Un om care a lucrat o viaţă întreagă fie la mina din Petroşani, fie prin şantiere sau ilefeuri este purtat prin judeţe şi clinici, prin curbele periculoase ale unui sistem menit să te salveze dacă se poate. Dar nu te salvează, te mănîncă de viu. Să nu mai aud argumentele critice împotriva noului val românesc care spun că e prea urîtă realitatea prezentată. Sunt de acord că este, dar nu cineaştii sunt de vină pentru asta.