Cum au murit oraşele industriale ale României: Victoria - un oraş fantomă, Mizil - localitatea asistaţilor social

Cum au murit oraşele industriale ale României: Victoria - un oraş fantomă, Mizil - localitatea asistaţilor social

Aşa arată în prezent fosta fabrică Chimica FOTO Adevărul

În România au existat, de-a lungul timpului, oraşe care astăzi mai sunt consemnate doar în documentele din vremurile trecute şi care au rămas întipărite în memoria oamenilor. În cele mai multe dintre acestea nu se mai găsesc decât ruinele fabricilor şi uzinelor care animau peisajul.

Ştiri pe aceeaşi temă

Copşa Mică a murit odată cu negrul de fum. Ce s-a ales din oraşul cel mai poluat din România

Două fabrici mari, Sometra şi Carbosin, au făcut mulţi ani din Copşa Mică oraşul cel mai poluat din România. Paradoxal, deşi oraşul lor a bătut recorduri la boli profesionale, oamenii plâng anii comunismului, pentru că acum ar vrea să muncească, dar nu îi mai angajează nimeni.

E amiază şi soarele dogorăşte pe aleile dintre fostele cămine de nefamilişti de la Copşa, o parte din ele azi blocuri de locuinţe. La cele 30 şi ceva de grade din termometre şi la cât e ceasul, timp în care teoretic oamenii sunt la serviciu, te aştepţi să găseşti greu lume printre betonaele încinse. Însă, de după culmi de rufe întinse răsar scaune, mese la care se joacă rummy, scări de bloc cu trepte pline de lume, copii desculţi, prin praful fierbinte.

Odinioară, Copşa Mică era considerat cel mai poluat oraş din România, însă fabricile de aici, Carbosinul, unde se făcea negru de fum, şi Sometra, producător de materiale neferoase, aveau mii de angajaţi şi lucrau inclusiv pentru export. Acum, să găseşti un loc de muncă la Copşa este considerat un noroc.

Oraşul Victoria, de la centrul industriei chimice la o localitate aproape pustie

Oraşul Victoria a luat fiinţă în 1949 sub numele de Colonia Ucea sau Ucea Roşie. Un exemplu de oraş inventat după tipicul sovietic, monoindustrial şi implantat pe un loc gol.

În 1956, la prima numărătoare, oraşul avea 2.700 de locuitori, iar 20 de ani mai târziu se ajunsese la 8.200.

În ziarul Scanteia din anul 1965, în 27 aprilie, a apărut un articol elogios la adresa noului oraş.  „Victoria este primul oraş nou care a apărut pe harta Republicii Populare Române. Tot ce se întampla aici în aşezarea de la poalele Făgăraşilor este direct raportat la existenta combinatului chimic. Nu există casă, apartament în care să nu locuiască un muncitor, un inginer sau un tehnician din sfera chimiei (…). Te surprinde de la început liniştea care stăpâneşte locul. De fapt, localnicii sunt la lucru."

Oraşul care a făcut istorie în cărţile de geografie ale ”Epocii de Aur” a rămas doar o "comună" din nordul ţari

În vremurile de demult apuse, zeci, poate chiar sute de oraşe mici din ţară se remarcau prin lucruri unice pe care locuitorii le făceau. Erau date exemple în manualele de georgrafie, iar locuitorii acestora se mândreau că vin din acele locuri, dar mai ales se bucurau că au unde pleca de acasă şi se pot întoarce la sfârşit de lună cu un salariu.

După 1990 însă multe dintre aceste oraşe răsărite în jurul combinatelor ”Epocii de Aur”, s-au prăbuşit în ruină. Unul dintre acestea este un fost oraş industrial din nordul Moldovei, mai precis din judeţul Botoşani : oraşul Bucecea.

Bucecea este un oraş ruralizat, din judeţul Botoşani. Majoritatea locuitorilor se ocupă de agricultură, iar administraţia locală se chinuie să drămuiască puţinele fonduri pe care le primesc sub formă de buget de la Consiliul Judeţean şi Guvern. Mai mult decât atât bucecenii, câţi au mai rămas în ţară, apăsaţi de grija zilei de mâine, după o zi grea la câmp, constată că mai au de plătit şi impozite de orăşean la stat.

Sighetul Marmaţiei, vechea reşedinţă de judeţ a Maramureşului

Graniţele judeţului Maramureş s-au schimbat de-a lungul timpului. În perioada interbelică acesta cuprindea partea de nord al actualului judeţ, învecinându-se la est cu judeţele Rădăuţi şi Câmpulung, la est cu Satu Mare, la sud cu Năsăud şi Someş iar la nord cu Cehoslovacia şi Polonia. Până în anul 1919 Sighetul a fost reşedinţa fostului comitat Maramureş, iar în perioada interbelică a devenit reşedinţă aceluiaşi judeţ.

Deţinând statutul de reşedinţă de judeţ, Sighetul era considerat un adevărat centru cultural şi economic în perioada interbelică.  Secolul XIV, odată cu dezvoltarea urbană, a meşteşugurilor şi a comerţului transformă oraşul într-un centru înfloritor.

Sighetul era considerat şi principalul centru universitar din judeţ. Prima şcoală atestă este cea calvină, urmând ca după reforma religioasă să se dezvolte cea catolică. Începând cu anul 1802 se dă startul construirii unei şcoli de învătământ superior, ce va funcţiona ca şi faculate până în anul 1918. Anul 1919 aduce cu sine un şi mai marte grad de dezvoltare a învăţământului din zonă, deschizându-se şcoli importante precum  Liceul „Dragoş-Vodă", Liceul de fete „Domniţa Ileana", Şcoala normală de băieţi „Regele Ferdinand", un gimnaziu comercial mixt, un liceu comercial de băieţi şi un liceu comercial de fete. 

Mărăşeşti, oraşul erou care se zbate în sărăcie şi şomaj

Oraşul trece printr-un unul dintre cele mai grele momente ale existenţei sale. Localitatea în care trăiesc astăzi în jur de 8000 de suflete e bântuită de sărăcia lucie şi de şomaj.

Acum aproape 100 de ani, în oraşul Mărăşeşti este a avut loc cea mai importantă bătălie a primului Război Mondial.

În inima românilor, această bătălie are un loc special datorită eroismului de care au dat dovadă ostaşii români şi a faptelor de arme ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, căpitanului Grigore Ignat, generalului Eremia Grigorescu, dar mai ales datorită legendarei expresii Pe aci nu se trece![ Astăti, la Mărăşeşti, doar Mausoleul Eroilor, praspăt reabilitat, mai aminteşte de vitejia celor care s-au jertfit pentru ţară.

Atmosfera generală care domneşte peste acest oraş este atât de proastă încât singurele figuri oarecum vesele pe care le întâlneşti pe stradă sunt cele ale copiilor care sunt la o vârstă la care nu realizează greutăţile vieţii. Cei care şi-au legat definitiv viaţa de acest oraş spun însă că înainte de 1989 era total diferit.

„Tancul“ tranziţiei a trecut nemilos peste Mizil. De la oraşul maşinilor de luptă la oraşul asistaţilor social

Fabrica de armament Mizil, cea de saltele şi filatura polarizau, în timpul comunismului, peste 15.000 de persoane, adică întreaga populaţie activă a oraşului. Astăzi, Mizilul se luptă cu şomajul, falimentul industriei şi un număr impresionant de asistaţi sociali.

Pentru zeci de ani, Mizil a fost sinonim cu MFA (Mechanical Factory for Armament), tancuri, ML-uri (o prescurtare de Maşina Modernizată de Luptă a Infanteriei), saltelele Relaxa şi Filatură.
 
Industrializat cu „pompa“, oraşul avea, în timpul comunismului, o industrie care „duduia“, la propriu, şi care polariza mii de localnici, dar şi foarte mulţi angajaţi din oraşele din jur. „Până în 1989, din cei 20.000 de locuitori ai oraşului, 3.000 erau angajaţi la Relaxa, 7.000 la MFA, alţi 5.000 la filatură. Multe s-au schimbat de atunci“, este nostalgic Nicolai Paşol, viceprimarul oraşului.
 
Cum s-au transformat terenurile arabile din apropierea Bucureştiului în locuri destinate locuinţelor şi firmelor. Experţii imobiliari explică fenomenul
 
Cu zeci de ani în urmă, câmpurile din apropierea Bucureştiului erau valorificate la capacitate maximă, iar pe suprafaţa lor domneau culturile de grâu, ovăz sau floarea-soarelui. Sectorul Agricol Ilfov(S.A.I.), aşa cum se numeau terenurile din apropierea Capitalei, furniza tone întregi de cereale anual, spre deosebire de zilele noastre când în locul culturilor au răsărit construcţii.
 
Povestea Judeţului Ilfov a început în a doua jumătate a secolului al XV-lea, atunci când într-un hrisov domnesc se amintea de „Elhov“, urmând ca în jurul anului 1602 zona să devină cunoscută după numele pe care îl poartă şi astăzi şi care a fost menţinut până în 1981. În urmă cu mai bine de 30 de ani, zona s-a transformat în Sectorul Agricol Ilfov, acolo unde existau terenuri intens valorificate, urmând ca după aplicarea Legii 50 din 10 aprilie 1977 să treacă în categoria judeţelor.
 
Cum s-a transformat Valea Jiului în Jalea Viului: oraşele miniere ale Hunedoarei, intrare în cursa supravieţuirii
 
Valea Jiului, una dintre cele mai sărace zone din judeţul Hunedoara, a fost măcinată în ultimele două decenii de problemele sociale. Declinul aglomerării urbane s-a accentuat după anul 1995, o dată cu primele disponibilizări masive din minerit, iar în prezent cele şase oraşe din Valea Jiului (Petrila, Petroşani, Aninoasa, Vulcan, Lupeni şi Uricani) supravieţuiesc cu greu situaţiei dificile din industria minieră.
 
Dacă în primii ani de la Revoluţie, în minele Văii Jiului lucrau peste 45.000 de oameni (în 1977, numărul lor fusese de aproape 90.000), în prezent au mai rămas doar 8.000 de mineri.

La acest material au participat Cristina Răduţă, Borcea Ştefan, Cosmin Carp, Miruna Luca, Simona Suciu, Ramona Găină, Dana Mihai.

.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: