Creierul şi conştiinţa

Ce se întâmplă în creierul unui tânăr care este lovit de mai multe ori cu ciomagul în moalele capului? Îmi închipui că un strigăt  prelung. Lumina care se stinge spune că vrea să mai stea.

Întunericul care dă năvală zice că vrea să rămână. Şi rămâne! După care se înstalează dezastrul. Aproape că nu mai este timp pentru durere şi revoltă.

Ce se întâmplă în conştiinţa unui doctor neurochirurg care ştie că şansele de supravieţuire ale tânărului respectiv sunt minime, fapt care nu-l împiedică să accepte plicul cu bani oferit de rudele acestuia? Îmi este foarte greu să-mi închipui ce, aşa cum foarte greu îmi este să spun că toate astea nu ţin de ficţiune. Fac parte din realitate, sunt o scenă aproape banală din filmul în care jucăm zi de zi cu toţii şi care se numeşte România. S-au petrecut săptâmâna trecută. Mi le-a relatat un prieten. Tânărul pacient al neuroghirurgului s-a întors în sicriu în satul din care venise. Neurochirurgul s-a întors la treburile lui. Cu un plic cu 2000 de lei în buzunar şi, desigur, cu conştiinţa cât se poate de curată!

Creierul mort al pacientului putrezeşte în pământ. Doctorul nu l-a putut salva, aşa cum n-a putut salva propria-i conştiinţă, înşfăcând banii. Oare chiar să fie adevărat că sediul conştiinţei e creierul? Şi că-n toată această poveste este amestecat câteodată şi sufletul?

Radioul naţional transmite în unele seri interviuri cu mari doctori. Le ascult cu sufletul la gură. Sunt momente în care simt nevoia să mă fac mic, mic de tot ca să pot intra în aparat pentru a le săruta mâna. Mă tem însă că de acum încolo o să-mi fie mai greu. Dacă voi nimeri într-o seară peste neuroghirurgul cu pricina? Oare ce-o să se întâmple atunci? Mai mult ca sigur o să-mi vină să vărs. Dar să vărs tot ce-am înghiţit într-o viaţă de om trecut de vârsta de 50 de ani. Să vărs, dacă-mi poate fi iertată o asemenea infamie, însuşi faptul că sunt om şi c-am apucat astfel de vremuri!