Conflictul sexelor, tragedia comunităţii şi originea evolutivă a geloziei

Din cauza că strategiile reproductive ale masculilor presupun posedarea a cât mai multe femele posibile, iar femelele la rândul au înclinaţia de a fi selective şi de a nu se supune oricărui mascul care pretinde să le copuleze, între masculi şi femele se înregistrează ceea ce cercetătorii au numit „conflictul sexelor”.

În lumea animalelor, masculii adeseori frâng rezistenţa femelelor prin agresivitate, apelând la procedee de copulare forţată, chiar dacă aceasta dăunează sănătăţii şi calităţii reproductive a femelei; nu rareori, femelele pot muri de pe urma acestor atacuri sexuale. În ciuda faptului că, în unele cazuri, masculii pot provoca chiar şi moartea potenţialei partenere, ei continuă să aplice procedeul violului, deoarece per ansamblu, raportat la numărul femeilor violentate, acest procedeu le asigură obţinerea urmaşilor şi promovarea unui număr suficient de gene. Asemenea strategii comportamentale au fost identificate le cele mai diverse categorii de animale – la insecte, la peşti, la păsări, la mamifere.

La peştii guppy (Poecilia reticulata), bunăoară, masculii pot aplica diferite tactici de posedare a femelei – fie prin curtare şi dansuri nupţiale, fie prin hărţuire sexuală şi viol. În cel de-al doilea caz, progenitura după unii parametri este mai scundă, însă procedeul violului în general se dovedeşte a fi suficient de avantajos, pentru ca genele masculilor agresivi să se transmită de la o generaţie la alta, rămânând la o rată constantă în populaţie.

Agresivitatea intersexuală ca strategie reproductivă individuală poate uneori intra în conflict şi cu interesele generale ale grupului sau populaţiei, provocând ceea ce se numeşte „tragedia comunităţii”. Pentru o populaţie este convenabil ca femelele să fie sănătoase şi nestresate, adică neviolentate, în schimb masculii au interesul individual egoist de a profita sexual de femele, multiplicându-şi propriile gene, în pofida faptului că unele dintre aceste femele agresate pot muri; este un conflict tipic între interesele individuale şi cele ale comunităţii. În anumite circumstanţe, violentarea femelelor poate duce, teoretic, la dispariţia comunităţii în general. Cu toate aceste riscuri la nivel de întreaga populaţie, agresivitatea faţă de femele continuă să existe ca fenomen comportamental, deoarece le asigură agresorilor un procent comparativ înalt al fertilizărilor şi, corespunzător, apariţia de noi indivizi, cu aceleaşi predispoziţii genetice spre violentare.

Nu putem extrapola direct aceste modele comportamentale asupra etologiei umane, din varii considerente, inclusiv din cauza faptului că la oameni au evoluat şi strategii complexe de neutralizare a agresivităţii masculine şi de protejare a femeilor din propriul grup. Însă nici nu putem spune că oamenilor le sunt total străine asemenea procedee de violenţă sexuală în raport cu femeile. În unul din articolele ce urmează, despre violenţa sexuală pe timp de război, vom vedea că, în unele privinţe, violenţa sexuală a oamenilor o depăşeşte cu mult ca anvergură şi oroare pe cea a animalelor.

Gelozia distructivă

Este important de adăugat că miza menţinerii controlului sexual asupra femeii, miza certitudinii că acea femeie va naşte copiii lui, nu ai altcuiva, a dezvoltat la bărbat şi un sentiment puternic de gelozie; iată de ce gelozia, suspiciunea, neîncrederea în fidelitatea femeii sunt unele dintre cele mai frecvente cauze ale violenţelor în familie şi ale omorârii partenerelor sexuale.

Cel mai înalt risc de a fi victime ale unei gelozii violente, inclusiv de a fi omorâte din gelozie, îl au femeile tinere, aflate la vârsta de maximă fertilitate (riscul lor de a fi omorâte e de zece ori mai mare decât în cazul femeilor trecute de vârsta fertilităţii). Mai întâi de toate, femeile tinere au drept parteneri bărbaţi tineri, care sunt mai impulsivi şi mai geloşi; or, gradul de agresivitate a bărbaţilor tineri este cea mai înaltă. Însă chiar şi femeile tinere care au drept partener un bărbat vârstnic se află în grupul de risc. Aceasta demonstrează că gelozia violentă, inclusiv omorurile (uxoricidul) sunt mai strâns corelate cu vârsta femeii, decât cu vârsta bărbatului. E o stare de fapt corespunde cu previziunile psihologilor evoluţionişti. Un alt detaliu curios, extras din statisticile criminalistice, este că femeile care se află în concubinaj riscă de nouă ori mai mult să fie victime ale omorului decât femeile aflate în relaţii maritale.

Apropo, gelozia este proprie şi fiinţelor non-umane. Ea a fost identificată, bunăoară, la câini, care sunt geloşi dacă stăpânul lor acordă atenţie altui patruped. La oameni, gelozia este pusă în evidenţă încă la bebeluşii de doar şase luni, care protestează dacă o văd pe mama lor interacţionând cu un alt copil.

Aceste observaţii certifică faptul că gelozia are origini instinctuale, este o adaptare evolutivă de a beneficia de atenţia persoanelor apropiate. La persoanele adulte, gelozia este strâns conectată cu interesul sexual şi de reproducere.

Deşi femeile sunt la fel de geloase ca şi bărbaţii, există o particularitate care face diferenţa. Femeile sunt mai îngrijorate de infidelitatea emoţională, sentimentală a partenerului de viaţă, deoarece se temeau că bărbatul le-ar putea părăsi sau va investi resurse în favoarea altei femei. În timp ce bărbaţii sunt îngrijoraţi de infidelitatea sexuală a partenerei, deoarece se tem nu atât de faptul că vor fi părăsiţi, cât de faptul că vor creşte un copil care nu le aparţine.

În mod complementar, la nivel inconştient, bărbaţii sunt mai vigilenţi în raport cu femeile lor mai ales atunci când acestea se află în perioada fertilă a ciclului menstrual. Aceasta este o perioadă critică, în care orice act sexual extraconjugal s-ar putea solda cu un copil străin pentru bărbat. Instinctual, bărbaţii devin mai geloşi, pot acţiona mai ferm şi mai agresiv în raport cu femeile. De asemenea, femeile care activează într-un mediu social cu mulţi bărbaţi vor avea parte de mai multe avansuri sexuale din partea iubitului lor; acesta din urmă va fi mai gelos şi va urma un îndemn instinctual să o lase însărcinată pe parteneră, astfel încât alţi masculi din jurul ei să nu mai aibă această ocazie. S-ar putea ca şi riscurile unor relaţii violente să sporească într-un asemenea cuplu, din cauza geloziei cronice.   

Deşi violentarea sau, mai ales, omorârea partenerei sexuale presupune costuri enorme pentru cel care a săvârşit agresiunea sau omorul, unii cercetători consideră că un asemenea comportament putea fi, în anumite condiţii, justificat în plan evolutiv; mai exact, omorârea femeii infidele a apărut iniţial ca o adaptare evolutivă împotriva „încornorării“. Dată fiind incidenţa înaltă a naşterii copiilor concepuţi de alţi bărbaţi (între 1% şi 30% în funcţie de regiune şi epocă), este evident că fenomenul adulterului a fost destul de răspândit în cursul istoriei umane, corespunzător la bărbaţi au apărut forme de descurajare a acestuia: gradul înalt (adeseori exagerat) de suspiciune, ameninţarea cu violenţa, violenţa nemijlocită sunt trăsături proprii pentru marea majoritate a bărbaţilor.

„Toţi bărbaţii sunt geloşi”

Din punctul de vedere al promovării propriilor gene, suspiciunile exagerate, violentarea femeii ipotetic infidele, ameninţarea sau chiar omorârea ei, puteau fi acte mai puţin costisitoare în plan evolutiv pentru un bărbat, decât dedicarea timpului, energiei şi resurselor sale pentru creşterea copiilor ce aparţineau unui alt bărbat.

Astfel, prin selecţia naturală, bărbaţii care demonstrau un grad mai înalt de combativitate conjugală (inclusiv prin acţiuni de ameninţare şi violentare a femeii), au avut un avantaj evolutiv. Din această perspectivă, puteau fi avantajaţi evolutiv chiar şi acei bărbaţi care îşi omorau femeia infidelă, deoarece creşterea unor copii străini nu le-ar fi adus oricum niciun avantaj evolutiv, în schimb, cei care se izbăveau de femeia infidelă şi scăpau nepedepisţi aveau o şansă suplimentară de a se combina ulterior cu o altă femeie, cu care să dea naştere propriilor copii.

Aşa s-au transmis prin generaţii mai mult genele bărbaţilor combativi în plan conjugal, ceea ce explică răspândirea contemporană a fenomenului geloziei şi violenţei în familie.

Aceste deprinderi, adaptative cândva, sunt astăzi imorale şi maladaptive în contextul noilor norme sociale şi de viaţă; însă, ele continuă să funcţioneze. Ca o moştenire arhaică, incontrolabilă, contextul suspiciunii şi al geloziei declanşează la bărbaţi mecanismele instinctuale de subordonare şi ameninţare a femeii, iar uneori aceste acte se încheie cu violenţă fizică directă şi omoruri.

Datele unui studiu asupra primatelor, publicat în 2014, demonstrează cât se poate de clar avantajele comportamentului agresiv în plan reproductiv. S-a constatat că masculii de cimpanzeu care sunt dominanţi şi îşi tratează femeile agresiv, au mai mulţi urmaşi. Datele se bazează pe analiza genetică a paternităţii şi sugerează că dominarea sexuală şi intimidările de lungă durată a femeilor reprezintă o strategie adaptativă pentru masculi. Exemplul cimpanzeilor, chiar dacă nu ne permitem să-l extrapolăm direct asupra comunităţilor umane, este totuşi foarte ilustrativ. Teza că agresivitatea în cuplu poate fi privită ca vestigiu al unei strategii reproductive are acum încă un argument solid în favoarea sa.

Studii recente de psihologie socială arată că bărbaţii percepuţi drept social dominanţi manifestă şi un grad mai înalt de ostilitatea în adresa femeilor, au dorinţa de a le ”disciplina”, inclusiv aplicând forţa fizică. Iar orice refuz din partea femeii trezeşte reacţii virulente din partea respectivilor bărbaţi.

Adeseori, caracterul posesiv şi violenţa bărbaţilor se manifestă indiferent dacă există vreo bănuială că iubita lor i-ar fi înşelat; sunt nişte trăsături moştenite evolutiv şi greu de stăpânit. Unor bărbaţi le este proprie aşa-numita ”gelozie morbidă”, ei sunt hipersenzitivi faţă de gesturile şi comportamentele partenerei, îşi imaginează diferite scenarii de adulter. Anume din categoria acestor bărbaţi fac parte indivizii care aplică forţa fizică, ameninţările cu moartea, sau chiar omoară din gelozie. Din punctul de vedere al psihologiei evoluţioniste, ”gelozia morbidă” este gradaţia extremă în continuumul geloziei ca fenomen. Toţi bărbaţii sunt geloşi, unii mai mult, alţii mai puţin.

Forme moderne ale comportamentului arhaic

Moştenirea evolutivă este proprie şi pentru adolescenţii din zilele noastre. Şi e adaptată vieţii şi comunicării tehnologizate. În 2014, cercetătorii au semnalat răspândirea printre tineri a aşa-numitului ”cyberdating abuse”, o formă de hărţuire a partenerei cu ajutorul telefonului sau a calculatorului, prin monitorizarea permanentă a locului de aflare a acesteia, avertizarea ei prin sms-uri, lansarea online a diferitelor texte cu subtext sexist sau jignitoare (”sexting”) etc. Circa 40% dintre persoanele intervievate au recunoscut că au avut parte de asemenea experienţe neplăcute. Aceasta e o faţă modernă a unui comportament arhaic.   

Mai devreme, sociologul american Michael P. Johnson propusese termenul de ”terorism intim” (”intimate terrorism”) pentru a descrie comportamentul de control exercitat de bărbaţi în raport cu partenera lor. Rata ”teroriştilor intimi”, care aplică şi forţa fizică, este înaltă. În studiul cercetătorilor din Toronto (la care m-am referit în finalul capitolului precedent, când vorbeam despre femeile violentate, dar ataşate de soţi), din totalul bărbaţilor-abuzatori, 44% s-au dovedit a fi obsedaţi de control asupra femeilor, iar alţii 18% – periculos de abuzivi, inclusiv deosebit de violenţi. Deci, per ansamblu, procentajul soţilor posesivi şi agresivi e destul de mare. Corespunzător, este deosebit de mare procentajul femeilor abuzate; majoritatea absolută a femeilor agresate au fost supuse agresiunii de către bărbaţi cunoscuţi, soţi, concubini, rude, este vorba inclusiv de cazurile de omor.

E adevărat că şi femeile pot demonstra o formă de ”terorism intim”, cu aplicarea agresiunii fizice faţă de partenerul lor. Unele studii, efectuate în ţările occidentale, au dezvăluit cifre foarte înalte a bărbaţilor victime ale violenţei la domiciliu. Există femei a căror dorinţă de a deţine controlul se manifestă prin agresare, inclusiv fizică. Totuşi, frecvenţa, gradul de manifestare şi consecinţele acestei forme de agresiune feminină sunt incomparabile cu efectele produse de agresiunea masculină. Şi, statistic, în majoritatea covârşitoare a cazurilor de violenţă intimă, cu aplicarea forţei, agresorii sunt de sex masculin. Există o lungă istorie a cultivării acestei psihologii şi atitudini patriarhale în societăţile umane.     

Legitimarea agresiunii împotriva femeii în istorie

În fond, până acum câteva secole sau chiar câteva decenii, în majoritatea ţărilor au existat canoane care legitimau posesiunea bărbatului asupra femeii. Despoţii, în mod aparte, aveau o libertate neîngrădită în pedepsirea femeilor aflate în stăpânirea lor. Despre sultanul otoman Ibrahim I se povesteşte că şi-a înecat cele 280 de concubine, după ce a aflat că una dintre ele s-ar fi culcat cu un alt bărbat. Mai întâi, sultanul a ordonat să fie torturate câteva dintre ele, pentru a afla care e făptaşa, dar niciuna dintre fetele torturate nu a oferit informaţia dorită; drept urmare, Ibrahim I a ordonat ca fiecărei concubine să-i fie legat un sac cu pietre de gât şi aşa au fost aruncate toate în apele Bosforului.

Legislaţia din societatea românească medievală era şi ea foarte aspră în raport cu femeia: femeia îi aparţinea în totalitate bărbatului, care avea asupra ei drept de viaţă şi de moarte. Dacă femeia se făcea „uşor vinovată”, legea îi recomanda soţului să o pedepsească prin bătaie; să o bată „cu blindeaţe“, doar „cu pumnul sau cu palma“, „cît de mult şi cît de des“. În caz de încălcare a fidelităţii conjugale însă, „de o va afla în vreun lucru de preacurvie, sau de o va găsi făcînd vreun vicleşug de moartea lui“, se permitea bătaia chiar cu „vrăjmăşie“.

Bărbatul nu era dator să dea socoteală decât dacă o bătea „cu toiagul“, mai ales dacă „se va sfărma lemnul, sau să facă cu dînsul rane să meargă sîngele, sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap“. Iar dacă un soţ descoperea adulterul înăuntrul casei lui, legea îi permitea bărbatului să-i omoare pe ambii făptaşi: „de va ucide pre dânsa şi pre curvariu, acela nu se pedepseaşte adevărat“. Toate aceste legi, canoane şi coduri antice sau medievale reprezentau o reflectare a dorinţei bărbăteşti instinctuale de a îngrădi libertatea sexuală a femeilor.   

Culturi actuale medievale

O logică evoluţionistă similară, de posesiune, control şi pedepsire a femeilor, explică ciudăţeniile din cadrul aşa-numitei „culturi a onoarei”, tipică încă pentru unele societăţi contemporane din Caucaz, Asia Mijlocie, Africa de Nord. În aceste colectivităţi sunt relativ frecvente omorurile femeilor infidele sau care au afectat prestigiul bărbaţilor. Reputaţia (implicit statutul social) este atât de important pentru oamenii din respectivele colectivităţi, încât în 75% din cazuri, femeile acuzate că şi-au „dezonorat” familia sunt ucise de propriile rude. Acest lucru reprezintă un fenomen ieşit din comun, deoarece în general există un tabu universal, motivat biologic, faţă de omoruri în cadrul familiei natale (avându-se în vedere că membrii unei familii împărtăşesc gene comune). Faptul omorârii acelor biete femei de către fraţi (29% din cazuri), taţi sau chiar mame (25%), soţi (25%), alte rude masculine (19%), arată că pentru bărbaţi e mai preţioasă „onoarea” familiei, decât sora, fiica, soţia, nepoata.

Un procedeu barbar de acest fel, larg mediatizat, s-a produs în primăvara anului 2014 în oraşul Lahore, Pakistan. O femeie însărcinată, de 25 de ani, Farzana Parveen, a fost omorâtă cu pietre chiar de membrii familiei sale, pentru că a refuzat să se căsătorească cu un văr de-al său, în schimb s-a angajat într-o relaţie amoroasă cu un bărbat străin. Circa 20 de membri ai familiei, inclusiv tatăl ei şi fraţii, au atacat-o cu bâte şi cărămizi în plină zi, luându-i viaţa de faţă cu numeroşi martori. În Pakistan, aproape 1000 de femei sunt omorâte anual pentru „dezonoarea” familiei lor.

Este uimitor că şi tinerii sunt profund marcaţi de „cultura onoarei”. În unul din studii a fost evaluată atitudinea adolescenţilor din Amman (Iordania) faţă de „crimele de onoare”; în total, au fost chestionaţi 865 de elevi şi, dintre aceştia, 40% din băieţi şi 20% din fete au declarat că este justificată omorârea unei fiice, surori sau soţii care a dezonorat familia. Această „cultură a onoarei” este în realitate o reminiscenţă şi o reflectare a geloziei şi a instinctelor arhaice pomenite mai sus, responsabile de controlul asupra reproducerii şi al perpetuării genelor de către bărbaţii dintr-o familie sau comunitate. Pentru ei, din punct de vedere genetic, era mai puţin costisitor să-şi omoare o femeie apropiată (inclusiv pentru intimidarea şi disciplinarea celorlalte), decât să le permită să-i înşale şi să propage gene „străine”.

Rezistenţa femeilor

Istoria multimilenară a conflictului sexelor, a violenţei interumane în general, a înzestrat femeile cu anumite însuşiri psihice şi strategii comportamentale care le-au ajutat să supravieţuiască în lumea dominată fizic şi ierarhic de bărbaţi. Un demers la acest subiect ar merita un volum separat. Aici, voi menţiona totuşi una din aceste strategii de supravieţuire, care ne permite să privim într-o lumină nouă aşa-numitul Sindrom Stockholm. Amintesc că Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă aflată alături de răpitor, începe să îl simpatizeze.

Deşi pare paradoxal, acesta este un mecanism psihologic defensiv, el îi ajută victimei să evite violenţa şi îi permite să se concentreze mai mult pe micile semne de bunătate venite din partea agresorului sau răpitorului. S-ar putea ca acest sindrom să fie o reminiscenţă psihologică a unei strategii de supravieţuire a femeilor din perioada războaielor intertribale. În acele războaie sufereau nu doar bărbaţii, ci şi femeile, care adeseori fie erau omorâte, fie erau violate sau luate în captivitate.

Păstrarea vieţii pentru sine, iar uneori şi pentru copiii lor mici impunea un comportament de subordonare în faţa războinicilor agresori. Acele femei, cărora le-a reuşit mai bine să-şi afişeze subordonarea şi simpatia în faţa agresorului, să adopte religia sau identitatea lor tribală, aveau şanse mai mari să nu fie abuzate şi să fie lăsate în viaţă . Aceste şi alte expresii ale psihologiei tribale ne permit să înţelegem unele fenomene comportamentale masculine şi feminine din zilele noastre.

Aşadar, în finalul acestui articol, înţelegem că genele agresivităţii s-au răspândit la nivel de populaţie şi de-a lungul generaţiilor datorită faptului că indivizii mai agresivi aveau mai multe femei şi instaurau un control mai sever asupra acestora, asigurându-şi în aşa mod o mai bună prolificitate. „Cultura onoarei”, gelozia în general, sunte fenomene atât de longevive şi persistente, fiindcă au facilitat replicarea şi transmiterea din generaţie în generaţie a genelor responsabile pentru un comportament violent şi posesiv al bărbaţilor. Prezenţa agresivităţii în zilele noastre e o chestiune de statistică evoluţionistă: bărbaţii agresivi şi posesivi au produs alţi bărbaţi agresivi şi posesivi.

Iar femeile, la rândul lor, au elaborat variate strategii de rezistenţă şi supravieţuire în raport cu violenţa sexuală masculină. Iată de ce unele comportamente, atât cele masculine, cât şi cele feminine, arată anacronic şi ciudat, însă încă nu ne putem debarasa de ele.

P.S. Dacă o trăsătură dezagreabilă a fost adaptativă în vremurile preistorice (cum ar fi xenofobia, tribalismul, tendinţa de a poseda femeia, războinicia, egoismul sau chiar unele psihopatii), această „moştenire evolutivă” nu justifică în niciun fel comportamentele barbare ale unor indivizi din timpurile noastre.

Astăzi suntem cu toţii informaţi, de mici, despre ce este bine şi ce este rău pentru traiul comun civilizat. Dacă unii indivizi nu au fost informaţi, e vina comunităţii şi a instituţiilor de acolo. Dacă unii indivizi nu vor să ţină cont de normele etice şi sociale şi nu se pot stăpâni, comunităţile întotdeauna au ştiut să-i pedepsească sau să-i izoleze, inclusiv pentru a preveni depravarea altora. Însă acele comunităţi care nu-şi pot stăpâni indivizii debusolaţi moral şi psihic vor ajunge să degradeze de rând cu ei. Natura primitivă reapare uşor în oameni, dacă e lăsată în afara controlului social.

(Fragment din cartea ”Homo aggressivus” facebook.com/).