Înainte de orice, suntem de acord că practicarea autocenzurii este un exerciţiu de maturitate. Să taci la vreme, să nu gândeşti mereu cu voce tare, să ţii seama de context, să mai aştepţi cu afirmaţiile până te lămureşti, să întârzii chiar anumite luări de poziţie sau decizii până afli detalii relevante sau găseşti timpul suficient de analiză – toate acestea indică o folosire responsabilă a libertăţii. Adică eşti la polul opus unde se vorbeşte când nu trebuie, unde gălăgia încearcă să ţină loc de argumente şi unde sentimentele induse alungă constatările deduse.

Mergând mai în profunzime, din punct de vedere spiritual, rezerva de a nu judeca şi de a fi conştient că orice cuvânt poate însemna viaţa unui om, mântuirea acestuia, reprezintă cea mai teafără formă de autocenzură. Ea trimite nemijlocit la faptul, deseori ignorat sau chiar contestat, că nu le ştim pe toate, că opinia despre cineva nu poate fi mereu definitivă, că viitorul rezervă surprinze, în bine dar şi în rău, că dinamica dintre virtute şi păcat, dintre daruri şi provocări, nu poate fi încapsulată total în percepţia noastră, oricât de întemeiată ar părea ea la un moment dat.

Asta nu înseamnă să ai continuu dubii, să nu rişti niciodată să vorbeşti clar, să eviţi, să te scuzi, să te fofilezi, să o ştergi din faţa oricărei situaţii care reclamă fermitate şi lipsă de echivoc. Mărturisirea de credinţă este, de pildă, un astfel de moment. Nu ar fi înţelept să suspendăm rostirea Crezului în biserică pe motiv că are elemente de istorie şi promisiuni de eternitate neverificabile pe loc. Fundamentale sunt aici premizele, concret: vestea cea bună adusă de Hristos. Poţi practica fermitatea şi claritatea atunci când ai o temelie zdravănă, când stai pe o stâncă.

Cenzorii nu sunt, banal spus, prieteni ai libertăţii şi privesc cu suspiciune constantă, patologică, pe oamenii liberi, inclusiv când aceştia din urmă, din raţiunile de mai sus, se autocenzurează. Ei văd autocenzura în termenii procesului de intenţie şi afirmaţia de valoare drept extremism. În opinia lor, nici nu ar trebui să gândeşti altfel decât ei, cu atât mai puţin să vorbeşti. Alteritatea este etapa premergătoare conflictului. Se uită prea repede că rasismul ideologic, refuzul şi combaterea celuilalt, a hrănit totalitarismele secolului trecut care au sfârşit prin a cenzura drastic însăşi viaţa.