Bucureşti, un sat fără câini

„Bogaţii îşi înalţă garduri înalte şi masive în jurul noilor vile, semn de teamă, dar şi de opulenţă, iar ceilalţi stâlcesc faţadele clădirilor cu tot felul de improvizaţii”

„Primul semn al existenţei este ocuparea spaţiului”- Le Corbusier, arhitect francez promotor al „unităţii locative”.

Ne-am obişnuit să auzim mereu despre Bucureşti că este o capitală murdară, neîngrijită de autorităţi şi sluţită de proprii săi locuitori, dar nu spune nimeni nimic despre faptul că este, în acelaşi timp, şi o capitală necunoscută chiar celor care vorbesc despre ea. Marea majoritate a bucureştenilor sunt „veniţi cu treabă“, pentru un loc de muncă sau un salariu mai bun decât în locul natal, ajunşi aici de prin toate colţurile ţării şi, oarecum mai nou, ale lumii. În fapt, puţini sunt născuţi aici, iar dintre aceştia, marea majoritate sunt bucureşteni de una sau două generaţii cel mult. Nu este de mirare că oraşul rămâne necunoscut, cu o istorie ignorată şi frântă zi de zi sub lamele buldozelor, sub invazia de „termopane“ ca semn al bunăstării, pentru că locuitorii acestui oraş nu se simt legaţi sufleteşte de el, nu-l iubesc şi nu-l apără.

Oameni care nu erau nici ţărani, nici orăşeni, care mimau stângaci comportamente urbane, dar aveau preocupări şi credinţe înţepenite în mentalităţile satului populau această metropolă europeană.

Valurile masive de muncitori aduşi de la sate între 1960 şi 1980 au creat nu numai un spor demografic semnificativ, ci şi o generalizare a mahalalelor. Dacă mahalalele (în accepţiunea iniţială termenul desemna o zonă aflată între oraş şi sat, cu o slabă dezvoltare urbană, haotică şi lipsită de dotări sanitare) au fost în general eradicate pe parcurs, mahalaua morală a înflorit. Oameni care nu erau nici ţărani, nici orăşeni, care mimau stângaci comportamente urbane, dar aveau preocupări şi credinţe înţepenite în mentalităţile satului populau această metropolă europeană. Astfel am ajuns la formula satirică a satelor suprapuse, în care fiecare etaj de bloc corespundea câte unui sat. Toate acestea, dar şi lipsa interesului autorităţilor din perioada comunistă pentru păstrarea identităţii şi a istoriei Bucureştiului, au dus la pierderea unei părţi însemnate din fondul vechi de case şi la întreruperea istoriei oraşului. Desigur, nu orice casă veche merita să fie păstrată, dar au fost distruse iremediabil cartiere întregi, locuri ce ţin atât de spiritualitatea românească, cât şi de istoria urbană, clădiri cu o deosebită valoare arhitecturală.

Perioada post 1990 a adus cu sine şi o anume segregare socială şi o înflorire a mahalalelor, în sensul lor moral, de populaţie lipsită de cultură, simţ civic şi interes pentru spaţiul public. Dacă înainte de 1989 locuinţele se atribuiau de către angajator (statul român), astfel încât într-un bloc de la marginea oraşului puteau trăi împreună un tovarăş director de liceu, un măturător de stradă, un ofiţer superior de miliţie, un medic, un tractorist şi un strungar, în anii democraţiei originale a fost dat tonul unui soi de elitism al spaţiului locativ. Cei cu stare au căutat să se mute în noile cartiere apărute, separându-se astfel de restul populaţiei. Ambele categorii, însă, au un lucru în comun: tratează spaţiul public cu indiferenţă. Bogaţii îşi înalţă garduri înalte şi masive în jurul noilor vile, semn de teamă, dar şi de opulenţă, iar ceilalţi stâlcesc faţadele clădirilor cu tot felul de improvizaţii pentru că, deşi sunt proprietarii imobilelor, şi nu simpli locatari, îi interesează doar soluţiile cele mai ieftine şi spaţiul din interiorul apartamentelor.

În lumina acestor lucruri putem constata că s-a născut un fel păgubos de a gândi, în care istoria şi valorile acestui oraş nu contează, ci se topesc în noianul de griji cotidiene. Cei care profită de această stare de fapt sunt rechinii imobiliari (majoritatea străini, fără a fi legaţi de acest loc, urmărind doar un profit cât mai mare) şi autorităţile corupte, care în loc să-l protejeze, rup în fiecare zi dintr-un oraş ce ar putea avea un farmec deosebit, dacă ar fi puse în valoare specificul şi istoria.