Alţi mitocani, cu ştaif, ce facem cu ei?

Mai ieri-alaltăieri, am citit un articol scris de Simona Catrina, redactor-şef adjunct la adevarul.ro. Era furioasă! Părăsind pentru puţin timp, sper, alte teme şi subiecte mai incitante, s-a supărat rău pe mitocanii români, abonaţi non-stop la ”suzeta mârlăniei”. Şi noi suntem deranjaţi zilnic de ei. Se întâmplă, însă, ca mitocanii să nu fie singurii care ne calcă pe/în picioare, care ne fac viaţa un calvar.

Ideea este următoarea: scrisul ei m-a înfuriat şi pe mine, mi-a indus o stare sufletească învolburată. Furia cu privire la mitocani şi fârtaţii lor zăcea pe fundul sufletului meu, de mai mult timp, un fel de revoltă latentă, ca o drojdie pe fundul unui butoi cu vin alb şi limpede, depunere aflată totuşi în stare de oareşce alertă.

Având articolul Domniei Sale în dreapta mea, vine de la televizor, din partea stângă, o ştire: oamenii bolnavi de cancer sunt din nou neglijaţi! Adică, pentru aceşti oameni care îşi numără clipele vieţii (cine nu speră să trăiască mai mult?), ba nu se găsesc bani, ba nu există medicamente, ba se fac reţete fictive, medicii şi farmaciştii furând în văzul şi cu ştiinţa lumii (mai puţin ale procurorilor cu anumite culori politice), iar, în acest timp, unei sărmane femei tinere, o fostă frumoasă mamă, îi cade treptat podoaba părului, semn că se va stinge repede.

Din nişte cifre pe care nu le reproduc, reiese că pentru un bolnav de cancer, statul român cheltuieşte uneori mai puţin decât pentru un câine care se bucură de adăpost, dacă mai trece pe la Bucureşti Brigit(t)e Bardot, sau pentru un puşcăriaş care a omorât un om, sau mai mulţi.

Paranteză: situaţia aceasta la români poate să continue la infinit! Ne e milă de câini, pe care trebuie să îi iubim (bravo nouă!), dar nu mai mult decât pe semenii noştri. Dacă se întâmplă aşa, se cuvine să ne întrebăm: oare nu suntem cel puţin ciudaţi?

Propunere, în condiţii de criză fără orizont clar: dat fiind că amândouă cheltuielile nu încap în acelaşi buget, să renunţăm, cu toată mila creştinească, la câini, pentru a prelungi viaţa canceroşilor, din rândul cărora ar putea să facă parte, la un moment dat, Doamne păzeşte!, chiar unul dintre noi. Dacă nu, să ne gândim la o altă soluţie, pe care să le-o facem cadou guvernanţilor ocupaţi mereu cu altceva, mai precis aflaţi într-o permanentă campanie de alegeri.

Câteva întrebări retorice, din păcate: de ce suntem ultima capitală din Europa, peste care va trece o autostradă suspendată la Paştele calului, în care oamenii mai mor muşcaţi de nenumăraţii câini vagabonzi? De ce ne purtăm mai urât cu oamenii cărora le cerşim voturi, inclusiv bolnavilor de cancer, decât cu nişte câini? Pe care trebuie să-i iubim mult, dar mai puţin decât pe aproapele nostru, nu?

Cu starea asta sufletească clocotindă, mai văd pe ecran un primar burtos, fălcos  şi mândru de el, într-o comună oarecare, care a cheltuit deja vreo 400.000 Euro ca să construiască un sediu al instituţiei unde este şef. O megaconstrucţie! Bineînţeles, banii s-au terminat, dar urmează să mai ceară de la Guvern, doar a votat şi el cu cine trebuie, nu?

Se plimbă printre schelele viitoarei primării ca un curcan înfoiat, ignorând total faptul că în comună nu există canalizare, curtea şi casa omului rămânând în această privinţă ca în Evul Mediu. Câţiva săteni îşi exprimă dezamăgirea că l-au votat, cu banii respectivi se putea face şi canalizare, dar reportajul se încheie aici. Nu putem să-i luăm acestui fălcos, şi altora ca el, banii înapoi, să-i dăm sărmanilor canceroşi? Alo, Guvern al României, se aude?

Aşadar, un altfel de mitocan român, cu ştaif, este acum primar. Mâine, nu este exclus să fie parlamentar, după ce va fi luată în calcul primăria în formă, atenţie!, de piramidă, pe care o va finaliza exact când vor începe noile alegeri. Dacă nu va candida la parlamentare, va trăi îndestulat din dobânda de la cei cca. 200.000 Euro pe care i-a furat cu pixul lui, salutat cu respect de consăteni, până la foarte adânci bâtrâneţi.

Furia mea încă nu s-a potolit: am aflat că există posibilitatea ca toţi mafioţii din fotbal să scape basma curată, că nu ar fi înşelat statul cu nimic, că nu ar fi vândut fotbalişti încheind documente false, băgând în buzunarul lor nenumărate milioane. Acuzaţiile la adresa lor, cică, ar fi fost făcute pe baza unor articole din presă, nu ale unor probe solide. Eram îngrijorat: dacă ajungeau acum dragii de ei, după încercările nereuşite în această direcţie ale mai multor guverne, în spatele unor porţi ferecate?

Tensiunea mi-a crescut brusc şi când am observat că justiţia, care ar trebui să-i condamne, e ocupată cu propria ei imagine, tot mai împroşcată cu noroi, inclusiv pentru corupţie, în condiţiile în care, într-o ţară lihnită de foame, magistraţii au salarii şi pensii total sfidătoare, între 10 şi 20.000 lei!!!

Cine să-i mai judece pe mafioţii din fotbal, un fel de stat în stat, când nouă ne-ar trebui nişte super-judecători pentru colegii lor din sistem, alt stat în stat, care încalcă legea?

În statul nostru galben-portocaliu poţi găsi sintagma ”stat în stat” de numeroase ori, cam tot de atâtea ori câte judeţe are ţara întreagă. Aceste stătuleţe şi-au înconjurat curtea cu un zid gros şi înalt de ciment, arătând ca nişte adevărate cazemate. Geografic, ele fac parte din România, dar banii pe care îi produc prin mijloace neortodoxe îngraşă conturile băncilor din străinătate, nu salvează, cum s-ar putea întâmpla, vieţile bolnavilor din muribundul sistem de sănătate.

Dacă nu citeam articolul cu mitocanii şi gherţoii doamnei Simona Catrina, nu aş fi ajuns să scriu aceste câteva rânduri. Noroc că m-am grăbit. Acum, furia e pe cale să îmi treacă. Dacă mai iau şi o pastilă, pot să mă culc, dar când mă scol, ce fac?