Acest discrus reprezintă dogma sau valorile acţionarului dintr-o companie. Acţionarul este acea persoană care deţine o parte din capitalul social al unei organizaţii pe acţiuni. În baza acestui procent, el va primi o proporţie din profitul realizat de acea companie. De aici putem să deducem că scopul absolut al acţionarului este să obţină cât mai mult profit. Cât de mult contează mijloacele prin care realizează acest lucru şi efectele lor voi încerca să aflu pe parcursul acestei lucrări, în care îmi propun să dau o explicaţie din paradigma freudo-marxistă modelului corporatist al societăţii anilor 70 şi 80, pentru a putea înţelege realitatea socio-economică în plină eră post-criză globală în care trăim astăzi.

Sistemul corporatist înseamnă în principal existenţa unor relaţii specifice între state şi asociaţiile de interes (companii de obicei mari care au acelaşi scop – reglementări care să urmărească sporirea profitului), cu alte cuvinte privilegii legate de taxe şi subsidii.[1] O altă definiţie ar fi legată de aranjamentele instituţionale în care deciziile politico-economice sunt luate prin negociere sau consultare a înalţilor reprezentanţi ai angajaţilor şi/sau angajatorilor, uneori şi cu participarea altor grupuri de interese, cu statul[2]. Există două tipuri cunoscute de corporatism. Primul este centralizarea stabilirii salariilor („centralized wage-setting”), în care salariile pentru o mare parte din forţa de muncă sunt negociate de sindicatul naţional şi confederaţia patronatelor. A doua implică participarea acestor confederaţii patronale şi sindicale la deciziile executivului privind politica fiscală, monetară şi politica pieţei muncii („union participation in policymaking”)[3], în care salariile au o structură mult mai fragmentată.

Cadrul legal privind scopul corporaţiilor de a-şi maximiza profitul a fost întemeiat în 1919, în urma procesului Ford v. Dodge, când Curtea Supremă din Michigan l-a obligat pe Ford să folosească profitul pentru a plăti dividende acţionarilor în detrimentul propunerii sale de a crea noi job-uri şi de a produce maşini mai ieftine[4].  Exact în perioada în care vorbim, Sigmund Freud îşi elabora teoriile legate de analizarea psihicului uman. Acesta observase că odată cu boom-ul economic, ştiinţific şi industrial de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, au luat naştere şi câteva paradoxuri: individul se dezvoltase, dar devenise mai neajutorat; individului i-a sporit libertatea, dar i-au crescut dependenţele de alt tip; individul are libertatea de a crede în ce cult vrea, dar şi-a pierdut capacitatea de a crede în ceea nu este demonstrabil prin ştiinţele naturii; individul are libertatea cuvântului, dar nu a obţinut capacitatea de a gândi original.[5] Altfel spus, s-a sporit libertatea exterioară şi s-a constrâns libertatea interioară a fiecărui individ.

Aceste antiteze au fost explicate dintr-o paradigmă biologică şi/sau psihologică de Freud prin conflictul dntre instinctul vieţii, primar, guvernat de principiul plăcerii şi existent la nivelul inconştientului sau sinelui şi instinctul morţii, guvernat de principiul realităţii, existent la nivelul psihic al supra-eului sau conştientului. Acest conflict permanent se desfăşoară la nivelul cel mai important al psihicului uman, eul intermediar şi mediator de conflicte între cele două forţe antagonice ale psihicului uman - sinele şi supra-eul.[6] Sinele este stratul cel mai vechi şi cuprinzător al psihicului, este stratul pulsiunilor primare şi nu ţine cont de valorizări, bine, rău sau morală. Nu este dominat de principiile care sunt proprii individului conştient, social. Nu stă sub semnul timpului, contradicţiile nu-l neliniştesc. El caută doar să obţină satisfacerea cerinţelor pulsionale ţinând cont de principiul plăcerii.[7] Sub influenţa mediului, o parte a sinelui, dotată cu organe de percepere a excitaţiilor şi cu organe de apărare împotriva lor, se dezvoltă treptat, devenind eu. Cu ajutorul acestor instrumente eul obervă şi examinează realitatea, se adaptează şi o modifică conform intereselor lui. În contrast, supra-eul îşi are originea în dependenţa prelungită a copilului faţă de părinţi. Restricţiile exterioare, care iniţial sunt impuse individului de părinţi şi apoi de alţi reprezentaţi ai societăţii, sunt interiorizate de eu, devenind conştiiţa sa morală. De acum înainte viaţa sufletească este impregnată de sentimentul de vinovăţie şi de nevoia de pedeapsă care apar datorită dorinţei de a încălca aceste restricţii.[8]

Aşa cum obervă Freud, procesele eului sunt întotdeauna subordonate sinelui. Amintirea unei satisfacţii, spune el, se află la originea oricărui gând, iar impulsul de a dovedi o satisfacţie trecută constituie forţa ascunsă a procesului de gândire.[9] Deoarece principiul realităţii transformă acest proces într-o serie de „ocoluri”, eul trăieşte realitatea ca fiind ostilă, dar în acelaşi timp singurul mod de a mai avea satisfacţii, chiar dacă distorsionate, modificate. Astfel, principiul plăcerii este înlocuit tot mai mult de principiul realităţii, care promite mai multă securitate şi „un succes mai mare”, dar în acelaşi timp asigură supravieţuirea în lumea exterioară, o lume organizată socio-istoric şi represiv. Principiul plăcerii a fost detronat din cauză că stătea împotriva progresului unei civilizaţiii prea sărace pentru a satisface necesităţile umane fără continue restricţii, renunţări şi amânări şi al cărei progres a însemnat eternizarea dominaţiei organizate şi a muncii.[10]

Din cauza dezvoltării bazate pe dominaţie şi competiţie, este introdus principiul randamentului, o formă a principiului realităţii, nu singura de-a lungul istoriei şi diferitelor civilizaţii, dar cea care s-a impus şi care este în continuă expansiune. Acesta implică stratificarea societăţii bazate pe câştig în funcţie de randamentul lor economic concurenţial.[11] Presupune o lungă dezvoltare anterioară de-a lungul căreia dominaţia a cunoscut o raţionalizare progresivă. Controlul acestui randament al muncii asigură perpetuarea şi evoluţia societăţii, iar utilizarea aparatului productiv orientat către profit satisface şi nevoile individului.[12] Această creştere a forţelor de producţie a societăţii ne permite, pentru prima dată în istorie, să întrevedem un viitor în care lupta continuă pentru satisfacerea nevoilor personale va înceta.[13] Până atunci, orice împlinire posibilă implică munca.

Însă, atunci când muncesc, oamenii nu-şi satisfac propriile necesităţi. Oamenii nu mai trăiesc propria lor viaţă, ci îndeplinesc funcţii stabilite dinainte. Munca înstrăinată de dragul acumulării de capital este din punct de vedere obiectiv, de o valoare imensă pentru progresul omenirii. Totuşi, din punct de vedere subiectiv, a făcut ca omul să muncească pentru interese extrapersonale, l-a transformat într-un sclav chiar al maşinăriei construite de el şi, prin aceasta,  i-a creat un sentiment de insignifianţă personală şi slabiciune.[14] Conflictul insolubil devine acum unul dintre Eros (principiul plăcerii) şi munca înstrăinată (principiul randamentului).[15] Până la urmă supravieţuiesc doar cei puternici, adică cei care au cel mai bun randament al muncii şi care au echivalat satisfacţia muncii cu plăcerea.

Timpul de muncă, ce constituie cea mai mare parte a vieţii omului, este un timp chinuitor, căci munca înstrăinată înseamnă absenţa satisfacţiei, negarea principiului plăcerii. Dar dacă ceea ce fac oamenii în lungile zile la birou este să atingă un scop care pune în pericol tot ce iubesc când sunt acasă, de ce în 1900 doar 1% din populaţia Americii deţinea actiuni directe sau indirecte (fonduri mutuale) la companii, iar în 1998 procentul era de aproape aproape 50%?[16] De ce marile companii au căpătat din ce în ce mai multă putere, ajungând astăzi să-şi impună propriile politici publice peste tot în lume, afectându-ne pe toţi? De ce mărimea medie a unei companii a crescut din anii 1980 până în 2003 cu aproape 40%, iar proporţia companiilor mari în asociaţiile de interese a crescut cu mai mult de 50%?[17] De ce toată lumea depinde de indicele bursier, de tranzacţiile speculative cu valută sau de preţul petrolului?

O explicaţie posibilă poate fi internaţionalizarea pieţelor, în sensul că competiţia astfel creată a făcut  astfel încât companiile mici să dispară de pe piaţă globală, orientându-se spre cele locale, specializate. Companiile mari, profitabile, s-au asociat şi au devenit din ce în ce mai mari şi puternice. Acţionarii mici s-au văzut eliminaţi de către cei mai mari prin trecerea de la un sistem „one vote per shareholder” la unul „one vote per share”[18], astfel puterea în consiliile de administraţie aparţinea celor mai bogaţi, care aveau majoritatea voturilor şi impuneau propria politică. Asociaţiile acestea de interes comun sau corporaţiile au devenit cei mai importanţi actori pe piaţă, iar agregarea intereselor acestor asociaţii converge spre interesele marilor firme componente. 

O altă cauză ar fi pierderea valorilor morale în demersul acţionarului pentru dobândirea unui profit cât mai mare. Dacă activitatea investitorilor în anii 1960 era centrată pe investiţii „socially responsible” (spre exemplu evitau companiile de tabac, contractori militari, servicii de educaţie şi asistenţă medicală, care nu ar trebui orientate după sporirea profitului) bazate pe responsabilitatea respectării anumitor drepturi civile, valori şi principii morale sau drepturi ale omului, portofoliul unui acţionar fiind o extensie a personalităţii sale[19], activitatea lor în anii 1970 şi mai ales începând cu anii 1980 era caracterizată exclusiv de voinţa lor de sporire a profitului, fără a ţine cont de încălcarea drepturilor salariatului, închiderea fabricilor şi lăsarea unor oameni fără locuri de muncă, de reglementările, regulamentele şi recomandările guvernamântelor precedente.

Astfel, capitalismul organizat, managerial, limitat, s-a prăbuşit de-a lungul acestor două decenii. Cauzele au fost multiple, cele mai importante fiind criza industrială şi a profitabilităţii, în contextul creşterii concurenţei internaţionale şi a somajului la nivel mondial. Schimbarea unui complex set de instituţii şi politici – organizarea colectivă, redistribuţia, corporatismul social, statul bunăstării, managementul economic keynesian, reglementările statului, susţinerea industriilor falimentare – create de-a lungul timpului pentru a proteja oamenii de forţele pieţei şi pentru a remedia deficienţele capitalismului fără limite, era inevitabilă şi necesară pentru a menţine actorii economici pe piaţa internaţională în continuă creştere. Criza din anii 60 şi 70 au impus această schimbare de direcţie: de la protejarea oamenilor de forţele pieţei la îndepărtarea oricăror bariere operaţionale pentru companiile mari, de la o îngrijorare pentru capitalismul deficitar la o înviorare a sa.[20] Un nou complex de instituţii şi politici a prevalat în această perioadă conservatoare a liderilor Reagan – Thatcher: descreşterea puterii uniunilor sindicale (ex.: în Marea Britanie densitatea – proporţia membrilor dintr-un sindicat din numărul total de membri posibili – a scăzut de la 55% în 1979 la 33% în 1994[21]), individualismul revitalizat, restricţionarea activităţilor colective, inegalitatea crescândă şi legitimă, neo-liberalismul, privatizarea şi dereglementarea. Astfel s-a creat un mediu propice circulaţiei libere a capitalului şi atragerii de investiţii străine.

Puterea nu mai era în mâna celor ce munceau, ci în a celor ce deţineau capital. Nimeni nu-l oprea pe un muncitor să facă grevă, dar nu mai era protejat împotriva pierderii locului de muncă dacă făcea acest lucru. Asta pentru că sindicatele nu mai aveau putere de decizie şi se reorientaseră spre o funcţie mai „business-oriented” de prestare de servicii. Companiile deţinătoare de cel mai mult capital ajunseseră aşa puternice încât nu mai erau statele şi/sau sindicatele cele care aveau puterea de negociere mai mare, ci însăşi aceste corporaţii transnaţionale (TNCs). Consecinţa fatală care a dus spre mari crize economice a fost că accentul nu se mai punea pe cererea consumatorilor de bunuri şi servicii, ci tocmai pe oferta acestor mari producători.[22]

În plus, foarte importantă este şi problema şomajului. Reprezintă principala problemă a Occidentului în ultimele două decenii. Conform studiului lui Lane Kenworthy (pe perioada 1975-1999), începând cu mijlocul deceniului şapte al secolului trecut, şomajul pur şi simplu a bătut recorduri după recorduri. În Canada, a crescut de la 5 la 10% în doar opt ani. În Franţa, cu excepţia ultimilor ani ai deceniului opt, a crescut constant, ajungând de la 2.5% în 1975 la 12% în 1999. În Marea Britanie, la mijlocul anilor 80 atinsese recordul de 12%. În SUA maximul a fost atins în 1983 – 9,5%. La fel şi în Danemarca – în 1983 rata şomajului era de 12%, un maxim istoric al vremurilor. Numai în Suedia se menţinuse foarte jos (2-3%), dar până la începutul anilor 90[23]. Mai departe, cercetătorul îşi pune problema care dintre cele două modele de corporatism a avut mai mult succes în reducerea şomajului, în contextul în care era demonstrată deja corelaţia între corporatism şi şomajul ridicat din anii 70 şi 80 şi dacă aceste efecte amelioratoare s-au menţinut şi în anii 90, în plină eră globalizatoare, cu o politică monetară restrictivă.[24] Concluzia a fost că modelul coordonator şi centralizator al nivelului salariilor a avut mai mult succes în anii 80, în anii 90 inversându-se ierarhia, însa aceasta coroborată şi cu o politică guvernamentală anti-şomaj. Totuşi, aranjamentele centrale sau coordonate de stabilire a salariilor funcţionează mai bine decât structurile salariale fragmentate în privinţa menţinerii scăzute a ratei şomajului (iar în măsura în care limitează şi inegalităţile veniturilor, se pare ca acest prim model va rămâne proeminent şi după 1999)[25].

O altă consecinţă a dereglementării pieţei şi liberalizării capitalului după mijlocul anilor 70 se poate oberva în comportamentul social şi psihologia umană. În acest sens, un studiu din 1992 a Irenei Travis Thompson asupra best-seller-urilor din anii 80 din SUA în comparaţie cu precedentele decenii aduce numeroase dovezi empirice asupra felului în care s-a schimbat individul. Evident că doar studierea best-seller-urilor nu este foarte relevantă, de aceea ea a dublat această cercetare cu rezultatele unor sondaje de opinie şi cu analiza critică a recenziilor acestor volume. Aşadar, Thompson conclude că americanul anilor 80, în contextul lipsei unei adevărate comunităţi, este o combinaţie între conformitate şi individualitate, cu un uşor accent de rebeliune. [26] Omul anilor 80 trebuia să-şi asume responsabilitatea dezvoltării personale, trebuia să se maturizeze şi să se schimbe  încontinuu pentru a fi fericit şi împlinit. Acesta nu mai este într-o urmărire permanentă a unui ţel, ca în anii 50 spre exemplu, ci accentul se pune pe trăirea vieţii în fiecare moment. Individul din anii 80 nu mai avea ambiţie, iar munca îşi pierduse orice conotaţie artistică. Light-motivul majorităţii best-seller-urilor era nevoia permanentă de apartenenţă, de a fi iubit[27]. În acest sens, era bine înrădăcinată ideea că numai alţii îţi pot aduce fericirea, tot ei fiind şi cei care te dezamăgesc. Nu exista aşa-numita „relaţie perfectă”. Se punea mai puţin accent decât în deceniile trecute pe rolul şi statusul în societate. Interesele personale şi individuale crescuseră în detrimentul interesului în politică sau religie[28]. De asemenea, rolul familiei şi muncii se schimbaseră, în condiţiile unei creşteri fără precedent a procentului divorţurilor şi al trecerii de la managementul prin comandă la managementul prin negociere. Realitatea nu mai era una obiectivă, independentă şi exterioară dorinţelor  individului, ea devenise una subiectivă, în funcţie de senzaţiile şi percepţiile sale asupra mediului.[29]Profeţia nietzscheană este înfăptuită.

Dorinţa de securitate a indivizilor ar putea fi altă explicaţie pentru care modelul corporatist s-a impus cu aşa mult succes în acele vremuri. Aceştia se simţeau neglijaţi şi neprotejaţi fiindcă ameninţările economice, politice, de război crescuseră, iar imensitatea oraşelor şi clădirilor îi strivea. Oamenii contau doar ca un potenţial client abstract, nu unul concret.[30] Altfel spus, în toate relaţiile sociale şi personale domneau legile pieţei, pierzându-şi caracterul nemijlocit şi uman, iar singura soluţie ar fi fost protecţia apartenenţei la un astfel de sistem „atotputernic” şi protectiv – corporaţiile – care se lăudau că oferă o viaţă nouă şi „prosperă”.

Teza conform căreia omul este un instrument pentru atingerea unor obiective exterioare lui contrazice teza machiaveliană a egotismului ca fiind forţa motrice a comportamentului uman.[31] Omul se crede motivat de propiul interes şi totuşi îşi dedică viaţa unor obiective care nu sunt ale lui. Dar egoismul îşi are originea în lipsa de afirmare şi de dragoste pentru eul real, adică pentru întreaga fiinţă umană concretă, cu toate potenţialităţile sale. [32]„Eul” în interesul căruia acţionează omul modern este eul social, eu care este în mod esenţial reprezentat de rolul pe care se presupune că-l joacă individul şi care, în realitate, este numai o mască subiectivă a funcţiei sale sociale obiective.[33] Omul modern pare caracterizat de o maximă afirmare a eului, dar în realitate acesta i-a fost redus doar la intelect şi voinţa de putere pentru atingerea fericirii. Omul a atins un nivel remarcabil în controlul naturii, spre exemplu, dar societatea nu are sub control aceste forţe pe care chiar ea le-a creat. Raţionalitatea sistemului de producţie, sub aspectele  tehnice, este însoţită de iraţionalitatea sistemului nostru de producţie sub aspecte sociale. Crizele economice, şomajul sau războiul guvernează destinul omului.[34] Omul a construit case, blocuri, fabrici, rafinării, produce maşini de lux şi haine, cultivă fructe şi legume modificate genetic, dar nu este produsul propriilor sale mâini. A creat această lume, dar a devenit sclava ei.[35]

După cum bine afirma Noel Castree, un teoretician al stângii, nici clasa muncitoare nu mai este aceeaşi în capitalismul post-modern. Acum este doar o poziţie structurală faţă de acumularea de capital. Este eterogenă şi nu mai poate fi numită o clasă naţională, internaţională sau globală. Teoria neoclasică şi neoconservatoare a pieţei libere expediază „pânză de paianjen” a interdependeţelor sociale produse de activitatea economică. Economia laissez-faire fură societăţii  noastre civile viziunea capitalismului ca fiind „Leviathanul invizibil” (Murray Smith, 1994)[36], pentru că nu mai avem timp să reflectăm asupra condiţiei noastre.

După părerea mea, cea mai gravă cauză este totuşi tehnica  manipularii  maselor care a dezvoltat o industrie a distracţiei, luând sub control indirect timpul liber al indivizilor. Dacă individul munceşte zece ore, iar zece ore şi le rezervă pentru somn, îi mai rămân doar patru ore pentru a-şi satisface principiul plăcerii. Însă principiul plăcerii nu are timp. Dar individul nu trebuie lăsat să gândească  necontrolat, deoarece ar anihila eul adaptat realităţii şi s-ar revolta împotriva restricţiilor alienante.[37] Studii recente privind publicitatea au arătat că în ultimii ani accentul nu s-a mai pus pe produsul finit ci pe producţia publicitară.[38] Dar această publicitate modernă nu mai este una verbală a vechiului croitor sau băcan, raţională, inteligibilă şi directă, ci este una indirectă care face apel la sentimente. Este ca o sugestie hipnotică ce impresionează emoţional „obiectele” (indivizii), subordonându-i intelectual. Mijloacele folosite pentru micşorarea gândirii critice prin advertising sunt: repetiţia necontenită, folosirea imaginii unei autorităţi, atragerea prin sex-appeal, terorizare prin ameninţarea cu halitoză sau miros urât, reverii despre schimbarea cursului vieţii etc.[39] Coroborate cu instinctul de turmă teoretizat de Wilfred Trotter şi din care se pare că s-a inspirat şi Freud în analiza supra-eului, oamenii au făcut din brand-uri un fel de totemuri moderne.[40]Corporatismul, prin instrumentele mass-mediei şi internetului, a devenit noul ideal-tip al formării maselor, în detrimentul Bisericii şi Armatei.

Omul s-a eliberat de autorităţile exterioare, care îi spuneau ce să facă şi ce să nu facă. Dar neglijăm, după cum ne sugerează şi Erich Fromm, rolul autorităţilor anonime, cum ar fi opinia publică sau „bunul-simţ”, care sunt atât de puternice datorită dorinţei noastre profunde de a ne conforma aşteptărilor celorlalţi şi datorită fricii noastre tot atât de profunde de a fi altfel.[41] Se pare că nu este vorba aşa mult de cantitate, cât de calitate când vine vorba de libertăţi. Dacă oamenii sunt confortabili cu ideea ca cineva să-i sugereze ce să bea, să manânce, să citească, să lucreze, să joace, atunci principiul plăcerii devine o iluzie din ce în ce mai pervertită. Pentru că nu ne dăm seama că nu s-a schimbat nimic. Nu mai este o coerciţie directă, autoritară, dar cunoscută din secolele trecute, ci este o coerciţie indirectă, anonimă şi imperceptibilă. Lumea spre care ne îndreptăm pare o destinaţie în care principiul realităţii sub forma dominantă a principiului randamentului îl va acapara complet pe cel al plăcerii. În aceste condiţii în care orice satisfacţie posibilă implică munca, corporaţiile sunt mirajul unei vieţi împlinite, dar în care timpul liber devine din ce în ce mai puţin. Neglijarea personalităţii şi nevoilor fiecărui individ în sistemul capitalist şi conştientizarea unei îndoctrinări spre un scop extern individului duc la o creştere a constrângerilor noastre interioare. Omul îşi îngrădeşte agresiunea orientată spre exterior şi devine agresiv în propriul ideal al eului împotriva eului său.[42] Eul îşi eliberează pulsiunile agresive (din lupta împotriva libidoului) în supra-eu care devine un „loc de cultivare a instinctelor morţii”. În acest context metapsihologia freudiană este confruntată cu dialectica fatală a civilizaţiei, al cărei progres conduce la eliberarea crescândă a forţelor distructive.[43]

Dar înainte să vorbim despre  o revoluţie în adevăratul sens al cuvântului, am putea încerca să înţelegem felul în care corporaţiile capitaliste satisfac astăzi nevoile şi dorinţele tuturor indivizilor înainte de a ne pronunţa radical împotriva acestor actori care controlează motoarele de produţie şi consum în cele mai multe domenii publice sau private ale vieţii contemporane.[44] Spre exemplu, există o tendinţă în capitalismul ultimului deceniu de a-i da aşa-numita „faţă umană”. Unii l-au numit „capitalism inclusiv” (Prahalad, 2005), „capitalism milos” (Benioff and Southwick, 2004), „capitalism virtuos” (Filkirkoca, 2007), „capitalism social” (FastCompany, 2008). Bill Gates l-a numit „capitalism creativ”[45]. Asta pentru că, deşi tehnologia a evoluat enorm sub acest sistem economic de producţie, capitalismul a „produs” şi 3-4 miliarde de oameni care trăiesc cu câţiva dolari pe zi şi care sunt la „baza piramidei”[46]. Pentru că guvernămintele nu mai au puterea absolută şi nici resursele pentru a soluţiona această gravă problemă a umanităţii, este necesar ca aceste TNC-uri, care au acaparat o parte foarte mare din societate, împreună cu organizaţiile umanitare de dezvoltare să se unească în acestă cauză socială, ce face parte din strategia CSR (corporate social responsibility)[47]. Dar aceste corporaţii avide de profit se uită adesea la acestă masă de oameni doar ca la o uriaşă potenţială comoară sau ca la o nouă piaţă emergentă. Totuşi, pentru ca să introduci miliarde de oameni pe piaţă şi pentru ca aceştia să se comporte ca un consumator raţional, trebuie educat, trebuie informat şi trebuie scos din sistemul tradiţional, dacă nu tribal în care trăieşte. Ori educarea şi informarea este un proces costisitor şi deloc profitabil. Încercări de social ”entrepreneurship” au fost, spre exemplu Ford şi HP au avut programe în India, China, Brazilia, Rusia, Bangladesh, Africa de Sud, Republica Dominicană, Costa Rica[48] etc. Acestea însă au fost efemere din cauza presiunilor acţionarilor din consiliile de administraţie asupra lipsei de profitabilitate a acestora. Sugestia lui Bill Gates din 2008 de a crea o complementaritate a stimulentelor câştigului cu un stimulent al „recunoaşterii”, ce nu are nicio legătură cu profitabilitatea, şi care s-ar materializa prin sporirea reputaţiei unei companii, atragerea clienţilor şi angajatorilor[49] nu se poate pune încă în practică. Lăcomia acestor companii nu lasă loc de nimic uman în relaţiile sociale şi economice.

Din 2001 această lăcomie şi zgârcenie a început să se întoarcă împotriva promotorilor şi adepţilor ei. Chiar şi dinaintea atacurilor de la 11 septembrie bursa americană îşi începuse panta descendentă. Momentul a fost prielnic însă, administraţia Bush profitând de acel eveniment pentru a-şi stabiliza economia şi pentru a acapara noi resurse şi pieţe emergente prin inceperea unei noi ere de conflicte armate inter-statale (în Afghanistan şi Iraq). Dar un alt eveniment avea să le dea peste cap planurile nord-americanilor. Modelul neoliberalismului contemporan, Argentina, s-a prăbuşit sub un munte de datorii. Efectul de domino a funcţionat şi neoliberalismul şi-a pierdut legitimitatea pe întregul continent sud-american, lăsând locul unor guvernăminte  „socially oriented”[50]. Începuse să se vadă ascensiunea BRICs-ului (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud). Hegemonia globabă a SUA, începută după al doilea război mondial, începea să se clatine. NewDeal-ul american (în mare, un „welfare-state capitalism”, ce însemna satisfacerea cererilor claselor muncitoare şi intelectualilor occidentali) trebuia revizuit. Dar acum, un nou NewDeal înseamnă şi incorporarea imenselor forţe muncitoreşti non-occidentale, în contextul diminuării masive a resurselor şi a spaţiului.

Problema resurselor din ce în ce mai puţine şi mai scumpe  ne afectează pe toti. În momentul de faţă, petrolul este o resursă indispensabilă. Reprezintă materia primă în industria chimică pentru producerea combustibililor folosiţi în transport, pentru fertilizatorii chimici, pentru masele plastice şi pentru medicamente. Există dovezi, mai mult sau mai puţin concludente, care arată că vârful producţiei şi resurselor de petrol s-a atins în 2008[51]. Conform aceluiaşi studiu, SUA atinsese acest punct în 1970, Marea Britanie şi Norvegia, cei mai importanţi producători europeni în 1999 şi 2001. Mexic, al cincilea producător mondial, în 2004. Rusia, al doilea producător global după Arabia Saudită, atinsese maximul în 2007. Unii cercetători de la APOG spun că şi rezerva saudită din Golf a început curba descendetă. O alternativă viabilă şi de durată nu avem, singura care ar putea să înlocuiască petrolul şi combustibili fosili fiind biomasa, deocamdată la stadiul de proiect însă cu un mare avantaj de a fi o resursă regenerabilă. Se pare că şi această resursă este producătoare de efecte de seră, deci nu am rezolva decât parţial problema.

Evident şi simţitor este că preţurile la energie şi implicit în toate industriile dependente de petrol şi combustibili sunt într-o continuă creştere. Cererea imensă a Chinei de energie şi materiale nu mai poate fi susţinută mult timp, existând previziuni cum că industria sa de export va capitula, în contextul prăbuşirii pieţei mondiale, ca o consecinţă a presiunii inflaţioniste majore şi crescânde[52]. Faza finală a crizei economice globale va veni odată cu calapsul Chinei. Odată cu ea va cădea şi sistemul capitalist, aşa cum îl percepem noi astăzi. Problema este doar când. Şi ce va fi după aceea?

Minq Li ne oferă trei scenarii: Primul ar fi cazul în care criza se va sfârşi cu o restructurare a capitalismului. Economia va fi în continuare dominată de producţia în scopul profitului şi acumulare necontenită de capital. Vor fi inevitabile dezastrele ecologice. Al doilea scenariu este unul în care capitalismul va cădea, dar omenirea nu va fi capabilă să instaureze un regim ecologic şi social viabil. Atunci ne vom întoarce la barbarism şi haos. Ultimul scenariu va aduce la putere un nou sistem bazat pe sustenabilitate ecologică şi pe producţie pentru nevoile de bază ale oamenilor, un sistem cu adevărat democratic. Dar asta se va întâmpla, spune autorul, doar dacă se vor organiza masele muncitorilor din Rusia, China, India sau America Latină în următoarele două decenii (spune doar din ţările în curs de dezvoltare, asta pentru că masele din ţările industrializate se mai bucură de pe urma privilegiilor oferite de modelul keynesian sau welfare capitalism, cum ar fi asistenţă medicală şi socială, pensii etc.). Cum ştim de la Olson că grupurile mari de oameni nu se pot organiza decât în anumite condiţii, sperăm doar că în viitor vom vorbi toţi aceeaşi limbă şi vom folosi acelaşi canal de comunicare.

În concluzie, capitalismul şi sistemul corporatism au adus contribuţii măreţe pentru progresul omenirii. Dar odată cu dezvoltarea tehnologiei şi cu participarea noilor puteri industriale (China, India, Brazilia)  la diviziunea internaţională a muncii, odată cu creşterea intensităţii, vitezei şi timpului de muncă, forţa de muncă devine precară şi somajul devine o stare de spirit[53]. Exploatarea pare acum ceva dezirabil în faţa ignorării, pentru că oamenii au socializat tot timpul prin muncă, au trăit în instituţii toată viaţa. Ori dacă esti exclus din continuul muncă-capital, nu ai cum să-ţi mai legitimezi venitul, mori din punct de vedere moral[54]. De unde să-şi găsească oamenii concediaţi bani pentru a face piaţa de consum să funcţioneze? În condiţiile în care medicina a crescut speranţa de viaţă la limite istorice, serviciile sociale, asigurările de sănătate şi redistribuţia centralizată a veniturilor devin şi mai importante. Distrugerea muncii (care îl înstrăinează pe individ) şi distrugerea statului pe care şi le-a dorit revoluţia comunistă au fost înfăptuite acum de capitalism[55]. Ne trebuie o nouă interpretare a statului şi a legii, a muncii şi banilor, a justiţiei şi legitimităţii[56].

Ne vom face propria istorie. Dar nu o vom face aşa cum vrem noi, nu o vom face în circumstanţe alese de noi, ci în circumstanţele pe care le găsim, date şi transmise de trecutul capitalist.

                                                Karl Marx, 1852, The Eighteen Brumaire of Louis Bonaparte

 

Bibliografie:

  • Welker, Marina, Damani J. Partridge, Rebecca Hardin – Corporate lives: New Perspectives on the social life of the corporate form, Current Anthropology, vol.52, no. S3, 2011
  • Welker, Marina and David Wood – Shareholder activism and alienation, Current Anthropology, vol.52, no.S3, 2011
  • Book Reviews on Jaap van Ginneken - Mass Movements in Darwinist, Freudian and Marxist Perspective Trotter, Freud, and Reich on War, Revolution and Reaction 1900–1933, Journal of History of Behavioral Sciences, vol.44, 2008
  • Galdston, Iago – Sigmund Freud: Acritical summary review, University of Chicago Press, Isis, vol.40, no.4, 1949, pp.316-327
  • Traxler, Franz - The long-term development of organised business and its implications for corporatism: A cross-national comparison of membership, activities and governing capacities of business interest associations, 1980–2003, European Journal of Political Research, no.49, 2010, pp.151-173
  • Marcuse, Herbert – Eros şi civilizaţie, Editura Trei, 1996
  • Fromm, Eric – Cele două feţe ale omului modern, Editura teora, 1998
  • Minqi Li – The End of the „End of History”: The Structural Crisis of Capitalism and the Fate of Humanity, Science&Society, vol.74, no.3, July 2010
  • Lane Kenworthy – Corporatism and Unemployment in the 1980s and 1990s, Americand Sociological Review, vol.67, no.3, June 2002
  • Irene Traviss Thompson – Individualism and Conformity in the 1950s vs. the 1980s,  Sociological Forum, vol.7, no.3, September 1992
  • Anke Schwittay – The marketization of Poverty: with CA comment by Krista Badiane and David Berdish, Current Anthropology, vol.52, no.S3, April 2011
  • Noel Castree – Envisioning Capitalism: Geography and the Renewal of Marxian Political Economy, Transactions of the Institute of British Geographers, vol.24, no.2, 1999
  • J. Fulcher – British Capitalism the 1980s: Old Times or New Times?, The British Journal of Sociology, vol.46, no.2, June 1995
  • James Fulcher – Did British Society Change Character in the 1920s or the 1980s, The British Journal of Sociology, vol.48, no.3, September 1997
  • Imre Szeman – The Left and marxism in Eastern Europe: an interview with Gaspar Miklos Tamas, Journal of the Marxist Literary Group, vol 24, no.2

 


[1] Franz Traxler  - Corporatism, p.156

[2] Lane Kenworthy – Corporatism and Unmployment in the 1980s and 1990s, p.367

[3] Lane Kenworthy – Corporatism and Unmployment in the 1980s and 1990s, p.367

[4] Marina Welker – Shareholder activism and alienation, S.73

[5] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.112

[6] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.180

[7] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.186

[8] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.189

[9] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.188

[10] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.191

[11] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.200

[12] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.200

[13] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.102

[14] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.102

[15] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.202

[16] Marina Welker – Shareholder activism and alienation, p.S65

[17] Franz Traxler – Corporatism, p.155

[18] Marina Welker – Shareholder activism and alienation, p.S65

[19] Marnia Welker – Shareholder activism and alienation, p.S69

[20] James Fulcher – Did British society change in the 1920s or in the 1980s,  p.519

[21] James Fulcher – Did British society change in the 1920s or in the 1980s,  p.516

[22] Franz Traxler – Corporatism, p.157

[23] Date luate din graficele de la pagina 382 din Kenworthy – Corporatism and Unmployment in the 1980s and 1990s

[24] Lane Kenworthy – Corporatism and Unmployment in the 1980s and 1990s, p.384

[25] Lane Kenworthy – Corporatism and Unmployment in the 1980s and 1990s, p.384

[26] Irene Travis Thompson – individualism and conformity in the 1950s vs 1980s, p.497

[27] Irene Travis Thompson – individualism and conformity in the 1950s vs 1980s, p.505

[28] Irene Travis Thompson – individualism and conformity in the 1950s vs 1980s, p.512

[29] Irene Travis Thompson – individualism and conformity in the 1950s vs 1980s, p.513

[30] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.106

[31] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.103

[32] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.106

[33] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.106

[34] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.107

[35] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.108

[36] Noel Castree – Geography and the renewal of marxian political economy, p.142

[37] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.202

[38] Marina Welker – Corporate Lives, p.S5

[39] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p. 115

[40] Book Reviews, p.5

[41] Erich Fromm – Cele două feţe ale omului modern, p.117

[42] Marcuse – Eros şi civilizaţie, p.200

[43] Marcuse – Eros şi civilizatie, p.193

[44] Marina Welker – Corporate Lives, p.S7

[45] La World Economic Forum în 2008 în Anke Schwittay – The marketization of poverty, p.S72

[46] Prahalad în Anke Schwittay – The marketization of poverty, p.S71

[47] Anke Schwittay – The marketization of poverty, p.S72

[48] Anke Schwittay – The marketization of poverty, p.S76

[49] Anke Schwittay – The marketization of poverty, p.S71

[50] Minqi Li – The structural crisis of capitalism and fate of humanity, p.295

[51] Studiu al Asociation of Peak Oil and Gas citat în Minq Li – The structural crisis of capitalism and fate of humanity, p.297

[52] Minqi Li – The structural crisis of capitalism and fate of humanity, p.299

[53] The left and Maxism in Eastern Europe: An interview with Gaspar Miklos Tamas

[54] Gaspar Miklos Tamas, într-o conferinţă despre Războiul Civil European, SNSPA, 27 mai 2011.

[55] Ibidem liv 

 

[56] The left and Maxism in Eastern Europe: An interview with Gaspar Miklos Tamas