Inevitabil, cei identificaţi îndeobşte ca „băsişti” îşi rîd în barbă contemplînd catastrofa. În ce mă priveşte, lucrurile mi se par mai curînd înspăimîntătoare. Cînd o guvernare dă cu oiştea-n gard, toţi avem de pierdut. Nu e loc pentru degustarea satisfăcută a prăbuşirii. Mai util ar fi, poate, să încercăm evaluarea pedagogică a cauzelor ei.

1. Alianţa USL era greu plauzibilă politic şi ideologic. Un partid de dreapta nu se poate împăca pe termen mediu şi lung cu unul de stînga, decît, eventual, pornind de la un program negociat îndelung, consistent, profesionist. Or USL nu a avut decît un singur program („Jos Băsescu”) şi nu a avut de oferit decît o promisiune frugală, fără structură fermă, fără un riguros calcul prealabil (”Vom repara tot ce au stricat Băsescu şi ai lui!”). Rezultatul a fost dezamăgitor:

A. Lui Băsescu i s-a confecţionat, inabil, un adevărat cult (negativ dar monumental) al personalităţii: are totul în mînă (cei de la putere ”n-au, de fapt, puterea”), e vinovat de tot ce nu le iese guvernanţilor, dar şi de partizanatul justiţiei, de gestiunea autostrăzilor, de îmbrîncelile dintre Ponta şi Antonescu, de meteorologie, de tot ce mişcă sau nu mişcă în patria noastră.

„Anti-băsiştii” nu mai realizează că frizează comicul şi nevroza. De ani de zile, scot mereu din buzunar aceeaşi panglică zdrenţuită, indiferent despre ce e vorba. Au ales soluţia cea mai la îndemînă: se culcă şi se scoală cu numele preşedintelui pe pernă, îl înfierează cu mînie proletară, îi pun coarne, îi dau cu tifla, îi scormonesc biografia şi afacerile. Din nefericire, toate astea nu schimbă nimic în bine şi nu pot explica, raţional, nenumăratele gafe politice şi administrative ale guvernanţilor.

B. Populaţia a fost îndopată cu aşteptări zgomotoase şi nerealiste, a căror neîmplinire provoacă frustrare şi nervi. Invocînd obsesiv pe cei cca. 7,4 milioane de români care, votînd contra lui Băsescu, ar fi îndrăgostiţi orbeşte de uselişti, useliştii au uitat cu totul de cei 11 milioane care, dintr-un motiv sau altul, n-au mers la urne, dar au o egală legitimitate şi acelaşi drept de a fi „serviţi” cuviincios de conducătorii ţării.

2. Liderii partidelor aliate sunt inşi de mîna a doua. Cel de la PC e de o remarcabilă paloare, Ponta nu poate scăpa de reflexele unui şmecheraş ţanţoş, Antonescu e inconsistent, inapt să ofere altceva decît o anumită surescitare demagogică, însoţită de mici crize de nervi. Toţi sunt neconvingători şi nu dau senzaţia vreunei competenţe specifice verificate în timp.

3. Membrii „normali” ai PSD şi PNL par să se fi resemnat cu o conducere perdantă, inadecvată adesea, mediocră clipă de clipă. Nici pesediştii, nici liberalii nu se mai arată interesaţi de prestigiul partidelor lor. Ori nu-şi mai dau seama că cei pe care i-au pus la vîrf şi pe care îi susţin deservesc imaginea comunităţii lor politice, ori îşi dau seama, dar acceptă situaţia ca pe o fatalitate.

4. Guvernanţii au avut ghinionul de a fi sprijiniţi mediatic de un mic grup de lăudători fără strălucire, aceiaşi seară de seară, oamenii unei singure teme (anti-băsismul) şi, de regulă, ai unei unice obedienţe: Dan Voiculescu. Legănaţi dulce de monotonia unei susţineri gata-făcute, guvernanţii au putut moţăi impenitent, călcînd neamendaţi în toate străchinile existente. Cei cîţiva critici rămaşi au fost evacuaţi scurt drept „băşişti”. De la o vreme însă, chiar şi anti-băsiştii sunt destabilizaţi de ceea ce se întîmplă în propria tabără şi dau semne de derută. Să fie cu Ponta? Să fie cu Antonescu? Să fie contra ambilor? Noroc că, pînă una alta, a rămas în picioare, marele adversar de la Cotroceni: singurul reper clar într-un discurs care şi-a pierdut mai toate criteriile!

5. Membrii guvernului, ca şi o sumedenie de parlamentari au făcut, cu o regularitate jenantă, proba unei incompetenţe profesionale, gramaticale, morale, culturale greu de acceptat cînd e vorba de „elita” politică a unei ţări. Cinci miniştri ai învăţămîntului în mai puţin de doi ani, patru miniştri ai culturii, portofolii oferite unor personaje aflate în anchetă penală, parlamentari semi-analfabeţi (vezi Gheorghe Coman…), sau de o golănească iresponsabiltate (vezi S.R.Stănescu citind în plen documente false) sunt „accidente” greu digerabile, după ce ni s-a spus că a venit vremea marilor realizări, a politicii „cinstite”, a instituţiilor credibile. Ştiu, desigur, că pentru toate aceste derapaje e de vină Băsescu, dar niţică autocritică n-ar face rău şi dinspre tabăra nevinovaţilor…

6. Scena politică a avut de suferit şi de pe urma profilului artificial şi a influenţei absurde pe care le-au căpătat, în spaţiul public, figuri dubioase sau ridicole. Dan Voiculescu are toate atributele jucătorului descalificat, ocupat strict cu interesele şi umorile proprii, Dan Diaconescu a reuşit, în chip stingheritor, să păcălească o mulţime de români, pentru a furniza, ulterior, noi membri de partid PSD-ului, iar Gigi Becali şi-a exersat cu succes farmecele asupra liberalilor, făcînd, din fiecare ieşire a sa la televiziune, un penibil moment de circ. Cu asemenea actori, dezbaterea politică eficientă a sucombat în nesemnificativ şi haotic, cu sprijinul sprinţar al mediilor hămesite de rating.

7. Guvernanţii au avut, în sfîrşit, dezavantajul unei opoziţii nule. Oameni merituoşi din zona de dreapta n-au reuşit să devină suficient de simpatici, n-au reuşit să coaguleze în formaţiuni de perspectivă decît căznit sau superficial. Cît despre PDL, el pare condamnat la o convalescenţă perpetuă. Aşa stînd lucrurile, reprezentanţii partidelor din afara spectrului guvernamental ar face bine să nu se considere nici ei inocenţi, cînd contemplă situaţia generală. Deocamdată, sunt în război cu propria lor marginalitate, cu portretul pe care şi l-au făcut în trecutul apropiat şi în prezent, cu inexperienţa (sau neînzestrarea) lor electorală. Dar despre asta, poate, altădată.