Aşa se face că, după ce am aflat  că am trăi în plin ceauşism,- vestea ne-a fost dată de unul dintre gazetarii care, prin anii ’80, se lăuda în gura mare cu supravieţuirea lui în postură de nacealnik (acum am aflat şi că bătuse palma cu Securitatea) şi care a fost şef şi s-a îmbogăţit şi în timpul noului nostru capitalism-, iată că ni se spune acum că situaţia excepţională prin care trecem, căreia îi suntem martori şi victime, relevă că în orice conducător, oricât de democratic ar fi fost el ales, sălăşluieşte dictatorul. Care se arată în întreaga lui splendoare în aceste zile. Pe cale de consecinţă, toţi conducătorii Statelor şi ai Lumii ar fi nişte Richard III, nişte Caligula multiplicaţi fără măsură, Hitler,  Lenin, Stalin, Mao, Brejnev, Ceauşescu la pachet. Fiindcă numai aşa ar putea fi explicată bucuria malefică cu care de la Donald Trump la Angela Merkel, de la Emmanuel Macron la Klaus Iohannis, şefii de State şi de guverne au restrâns drepturile şi libertăţile cetăţeneşti invocând, fals, mincinos, voinţa, obligaţia, necesitatea de protejare a populaţiei în timp de pandemie.

Nimeni nu contestă că drepturile omului au suferit în aceste zile de restrişte restrângeri majore. Începând cu dreptul la liberă circulaţie  şi încheind cu cel de a organiza manifestări cu participare publică. Numai că respectivele restrângeri s-au operat în mod asumat. Public. Fără ocolişuri. Adică s-a spus răspicat că ele, drepturile omului, vor avea de suferit.

Admitea oare vreodată Nicolae Ceauşescu că vreuna dintre măsurile sale restrânge drepturile omului? Nici vorbă! Să ne reamintim că Dictatorul respectiv făcea alergie doar când auzea respectiva sintagmă. Dacă, prin cine ştie ce minune, făcea vorbire despre ea, o lua sistematic în derâdere. Spunea că România este ţara unde drepturile omului – din care el extrăgea cu penseta doar dreptul la muncă- sunt garantate în România ca nicăieri altundeva în lume.

De aici, pesemne, şi munca obligatorie,  neplătită, impusă românilor în zilele de duminică, de aici  obligaţia elevilor şi studenţilor de a participa la strânsul recoltei. De a lua locul ţărănimii pe care comunismul o decimase. Când nu erau la muncă, românii stăteau în casă. În frig, fără mâncare, fără căldură şi lumină. În ultimii ani ai dictaturii aveau dreptul la 2 sau 3 ore de televiziune, răstimp în care se aduceau elogii conducătorului iubit. Şi savantei de renume mondial. Românii trebuiau să stea cuminţi în case, să nu solicite paşapoarte (şi aceasta se întâmpla pe vremea când nu erau nici boli, nici epidemii, nici catastrofe naturale), să citească documentele programatice ale nu ştiu cărui congres al PCR şi să-l aplaude pe Geniul Carpaţilor. Cine nu o făcea era ori legionar, ori nebun, ori tributar trecutului, ori năimit şi ploconit în faţa străinătăţii, ori agentul Europei Libere.

Ceauşescu a înghiţit în 1975, la Helsinki, găluşca şi, asemenea altor dictatori comunişti, a acceptat Declaraţia finală, cu al său aşa-numit Coş 3 cu tot. Odată ajuns acasă, a făcut pe mai departe ceea ce a dorit. Dovadă sunt scrisorile, apelurile şi mesajele reunite în volumele Scrisori către Radio Europa Liberă, apărute anii trecuţi la Polirom.

Nici vorbă nu putea fi despre presă liberă. Cu atât mai mult despre apeluri la vigilenţă din partea jurnaliştilor. Sigur, de vigilenţă este nevoie. Democraţia nu este ireversibilă. Numai că avem nevoie şi de onestitate şi de bun simţ.

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro