SRI, doar o obsesie?

În decembrie 2014, atunci când am aniversat 25 de ani de la victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989 şi i-am comemorat morţii, am mai constatat o dată că nu ştim tot adevărul despre acele evenimente.

Ne-am mai reamintit - a câta oară? - că nu ne este cunoscut cu exactitate rolul jucat în acele zile de instituţiile de forţă ale Statului comunist, Armata şi Securitatea. Că nu ne este încă foarte clar care a fost natura raporturile dintre ele, antagonice sau de colaborare. Cum s-au manifestat aceste raporturi în zilele sângeroase de dinainte, dar şi de după fuga lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu, a capturării şi, în final, executării cuplului dictatorial pe 25 decembrie 1989. 

Dacă despre Armata ni se mai spune, din când în când, cu jumătate de gură, că înainte de a fi cu noi a fost împotriva noastră, despre fosta Securitate, aceea creată la 30 august 1948 şi botezată cu numele de „Direcţia Generală a Securităţii Poporului” şi reorganizată şi rebotezată în 1951 cu numele de „Direcţia Generală a Securităţii Statului” nu ni se spune nimic. Schimbarea de nume din 1951 sugera, poate chiar fără voia autorităţilor comuniste din acea vreme, că între Securitate şi popor relaţiile nu vor putea fi altele decât de adversitate. Că rolul respectivei instituţii va fi eminamente acela de a acţiona în favoarea interesului artificialului şi teroristului stat comunist şi mereu şi violent împotriva intereselor poporului. Sunt numeroase indiciile că în zilele Revoluţiei Securitatea şi-a îndeplinit misiunea pentru care a fost creată.

Oricât de mult s-au străduit comuniştii români să acrediteze ideea unei reformări a Securităţii după 1965, când la conducerea PCR a venit Nicolae Ceauşescu, oricât de mult au vrut ei să insiste asupra rupturii de metode şi de practici dintre „vechea” şi „noua” Securitate, operaţie ce a continuat şi după 1989 când unii dintre reprezentanţii ei de frunte, precum Ristea Priboi sau Ilie Merce, au ajuns să fie aleşi în Parlament, propulsaţi de PSD sau de PRM, nimeni şi nimic nu a izbutit să scoată din mintea românilor amintirea fărădelegilor instituţiei cu pricina şi a majorităţii angajaţilor ei. Lectura dosarelor de urmărire informativă ale unor foşti disidenţi care, precum Dorin Tudoran, de pildă, au decis să publice o parte semnificativă din zeciile de mii de pagini ce le-au fost consacrate de agenţii şi de „scriitorii” Securităţii, nu e deloc în favoarea distincţiei dintre Securitatea rea şi Securitatea bună, susţinută multă vreme şi de primii conducători ai României pretins democratice, în frunte cu dl. Ion Iliescu. El însuşi, prin natura funcţiilor pe care le-a ocupat anterior în ierarhia PCR, fiind intim legat de operaţiunile antinaţionale şi împotriva românilor ale acestei instituţii de forţă.

Imediat după 22 decembrie 1989 nu am ştiut prea bine ce s-a întâmplat după victoria unei revoluţii profund anticomuniste cu Securitatea şi cu angajaţii ei. Ştiam doar că foştilor ofiţeri şi subofiţeri ai Ministerului de Interne li s-a cerut să se subordoneze Ministerului Apărării Naţionale. Pe 21 februarie 1990, deci acum 25 de ani, titularul respectivului Minister, generalul Victor Atanasie Stănculescu, anunţa public desfiinţarea fostei Securităţi şi crearea unor noi trupe de securitate sub auspiciile armatei. Atâta doar că până atunci, în 28 şi 29 ianuarie, avusese deja  loc prima mineriadă, că în 18 februarie demonstraţia antitotalitară a forţelor ce se opunea Frontului Salvării Naţionale a fost dur reprimată în stil securistic, iar, câteva zile mai târziu, pe 28 februarie, avea loc o a doua mineriadă. Evenimente intim legate prin programare şi mod de operare de metodele fostei Securităţi.

În prima parte a lunii martie 1990 se consumau sângeroasele confruntări interetnice de la Târgu Mureş despre care mai toată lumea spune că au reprezentat pretextul înfiinţării Serviciului Român de Informaţii, la 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181. În urmă cu două săptămâni, la începutul lunii februarie 2015, atunci când s-a făcut cunoscută decizia redeschiderii dosarului mineriadei din 13-15 iunie 1990, dl. Virgil Măgureanu, primul director al SRI, admitea că „unii din SRI, pe cont propriu, nu numai că i-au chemat pe mineri, dar i-au şi călăuzit”. Discret ca întotdeauna, lăsându-ne şi de data aceasta impresia că ştie mult mai mult decât e dispus să ne împărtăşească, dl. Măgureanu nu ne-a spus cine au fost acei „unii”, de unde proveneau ei, ce rol aveau respectivii în ansamblul regimului semiprezidenţial al lui Ion Iliescu, adică „jumătate Iliescu-jumătate Ceauşescu”, cum inspirat îi decoda cândva esenţa Emil Hurezeanu şi ce s-a întâmplat cu ei. Au fost identificaţi, pedepsiţi, reciclaţi ori au fost pe mai departe acceptaţi şi toleraţi.

Pe 29 iulie 1991, Parlamentul adopta legea ce reglementa organizarea şi funcţionarea SRI. Ca o coincidenţă, cu câteva zile înainte, pe 24 iulie, cotidianul francez Le Monde publica un lung articol intitulat România- Metamorfozele Securităţii, articol din care rezulta limpede ceea ce se anunţa încă din subtitlu şi anume că „majoritatea agenţilor vechii poliţii politice dizolvate oficial după căderea lui Ceauşescu au rămas pe locurile lor”.

Am recapitulat cu lux de amănunte toate aceste fapte spre a sublinia ideea că, încă din momentul înfiinţării sale, SRI a fost urmărit de prezumţia de impuritate. Că mai niciodată, din 1990 încoace, instituţia creată în martie 1990 nu a fost privită de majoritatea românilor ca una nici din cale afară de transparentă, nici tocmai democratică, nici chiar foarte prietenoasă. Controlul parlamentar ce trebuia să fie exercitat prin lege asupra ei s-a manifestat destul de precar şi defel permanent. 

În vremea mandatului d-lui Măgureanu, fiecare descindere a directorului SRI în Parlament era privită ca un eveniment ce depăşea sfera normalităţii vieţii democratice, mobilizând ca la comandă vesele energii legislative sau jurnalistice. Succesorii d-lui Maior au avut prezenţe mai discrete, iar dl. Maior a fost un taciturn de-a binelea. Discutarea rapoartelor anuale ale SRI, dar şi a suratei sale, SIE, a fost amânată de leneşii noştri parlamentari cu anii. În timpul mandatelor d-lui Traian Băsescu, se vorbea mai pe la colţuri, mai pe la Antenele felixiene, că serviciile secrete româneşti ar fi în totalitate controlate şi subordonate Şefului Statului. Apropierea finalului celor zece ani de regim Băsescu a sporit numărul speculaţiilor referitoare la activitatea SRI, la repoziţionarea conducerii acesteia faţă de preşedintele încă în exerciţiu şi la licitaţia internă în vederea alegerii noului stăpân, la disensiunile dintre dl. Maior şi dl. Coldea privind alesul. 

Scandalul declanşat odată cu scoaterea la iveală a ramificaţiilor reţelei Udrea-Bica, dezvăluirile şocante ale blondei de la Cotroceni, acuzaţiile la adresa prim- adjunctului SRI, generalul Florian Coldea, demisia intempestivă a d-lui George Cristian Maior de la şefia instituţiei, operaţiunea „Jurnalul”  instrumentată de tandemul comic fantezist Elena Udrea- Ion Cristoiu, unele afirmaţii făcute de fostul preşedinte, dl. Traian Băsescu, în interviul acordat lunea trecută Televiziunii publice, altele provenite chiar din rândul unor foşti sau chiar actuali angajaţi ai Serviciului au sporit enigmele din jurul SRI. Au dat satisfacţie scenariştilor lui Felix Voiculescu. Şi au realimentat „obsesiile” românilor referitoare la activitatea nu tocmai onestă a celui mai expus serviciu secret din România. 

În interviul acordat joi postului de televiziune Digi 24, preşedintele Klaus Iohannis a garantat normalitatea funcţionării SRI. E de sperat că dl. Iohannis a făcut afirmaţia în cauză în deplină cunoştinţă de cauză, bazându-se pe realităţi şi nu pe dorinţa de a calma spiritelor inflamate. Noului director al Serviciului, dl. Eduard Hellvig, îi va reveni, printre altele, misiunea ca, în cazul în care va fi validat în funcţie de plenul Parlamentui, să spulbere o dată pentru totdeauna speculaţiile, dar şi obsesiile despre care vorbeam mai sus.